Pavel, a fost un discipol al lui Isus Hristos, care s-a convertit la Creștinism în drumul către Damasc, după ce a persecutat adepții comunităților celor care urmau învățăturile lui Isus, ca mai târziu să se alăture lor. Cu toate acestea, după cum vom vedea, Pavel este descris mai degrabă ca unul dintre fondatorii religiei creștine, decât un convertit la aceasta. Savanții îi atribuie lui Pavel șapte dintre cărțile Noului Testament, Pavel a fost un învățător influent și un misionar care a activat în cea mai mare parte a Asiei Mici și a Greciei de astăzi.
Fondator al Creștinismului
În ultimul secol, oamenii de știință specializați în studiul teologiei și istoriei creștinismului au ajuns să-l acrediteze pe Pavel ca fiind fondatorul real al mișcării religioase, creștinismul de astăzi. Pavel a fost un Evreu născut în Diaspora, membru al partidei Fariseilor, care a experimentat revelația lui Isus cel înviat. După această experiență, el a călătorit pe distanțe mari în tot Imperiul Roman de Răsărit, răspândind „vestea bună”, Evanghelia, și că Isus se va reîntoarce din ceruri ca să instaureze domnia lui Dumnezeu („împărăția”). Pavel nu a intenționat să întemeize o nouă religie; el credea că generația sa era ultima înainte de sfârșitul vremurilor, când această epocă urma fie transformată. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trecea iar revenirea lui Isus întârzia, Părinții Bisericii din secolul al II-lea au apelat la scrierile lui Pavel pentru a valida ceea ce avea să fie în cele din urmă fundația doctrinelor creștine. Astfel, Pavel ar putea fi privit ca fiind fondatorul creștinismului, mișcare spirituală separată de Judaism.
În tradiția creștină, conform scrierilor lui Luca (Fapte 9:11), Saul este cunoscut ca Pavel din Tarsus, locul unde s-a născut. La acea vreme, Tarsus era situat în provincia Cilicia, în prezent Turcia modernă. Cu toate acestea, Pavel ne spune despre el însuși că era din zona Damascului, care este în Siria (vezi scrisoarea către Galateni). Luca ne-a oferit multe indicii standard despre viața lui Pavel, dar multe dintre aceste elemente biografice sunt în opoziție puternică cu ceea ce însuși Pavel relatează despre el însuș în scrisorile sale. De exemplu, Luca susține că Pavel a crescut în Ierusalim, studiind la picioarele celor care erau considerați dintre cei mai bine pregătiți rabini ai iudaismului normativ [vezi Faptele Apostolilor 22 :3], ca mai apoi, să devină membru al consiliului Sinedriului. Pavel însuși spune că a vizitat Ierusalimul doar de două ori și chiar și atunci șederea lui a fost de câteva zile. Ce facem cu astfel de contradicții?
Pe de o parte, Luca are o biografie foarte clară atunci când îl prezintă pe Pavel, el îl prezintă ca pe cineva care se supune de bunăvoie oricărui ordin de la Ierusalim, consultându-i constant pe ceilalți apostoli cu privire la modul în care să-și organizeze „misiunea”. Pe de altă parte, Pavel declară că nimeni nu trebuia să-i spună ce să facă, ci însuși Cristos cel înviat era cel care îi descoperea planul de misiune (vezi Galateni), astfel respingând continuu orice influență de la Ierusalim în activitățile sale generale. Pentru o analiză finală, trebuie să consultați scrisorile lui Pavel în ce privește istoricitatea versiunii evanghelistului Luca, atât cu privire la motivația lui Pavel, cât și cu privire la lucrarea sa misionară.
Lucrările lui Paul
În Noul Testament, avem în mod tradițional 14 scrisori atribuite lui Pavel, dar astăzi opinia generală din mediul acedmic laic susține că dintre cele 14 scrisori doar șapte au fost de fapt scrise de Apostolul Pavel:
- 1 Tesaloniceni
- Galateni
- Filemon
- Filipeni
- 1 și 2 Corinteni
- Romani.
Celelalte șapte epistole au fost scrise, cel mai probabil, de unul dintre discipolii lui Pavel, folosindu-i numele pentru a da autoritate scrisorilor. Înțelegem aceste scrisori ca fiind circumstanțiale, ceea ce înseamnă că niciodată nu au fost concepute ca teologie sistematică sau ca tratate despre creștinism. Cu alte cuvinte, scrisorile sunt răspunsuri la anumite probleme și circumstanțe locale, apărute în diferite comunități. Ele nu au fost scrise ca dictate universale pentru a servi drept ideologie sau doctrină creștină, dar de-a lungul timpului au căpătat această importanță și semnificație la nivel social.
Convertirea lui Pavel
Pe când era fariseu, Pavel era cel mai zelos și știa despre„Lege” mai mult decât oricine altcineva. În cea mai mare parte, în scrisorile sale, Legea despre care vorbește Pavel era Legea lui Moise. El era din tribul lui Beniamin (și astfel Luca putea folosi numele anterior Saul, un nume beniamit destul de apreciat; schimbările de nume aveau loc adesea odată cu schimbarea punctului de vedere sau al statutului acelei persoane – de la Avram la Avraam, de la Iacov la Israel, de la Simon la Petru etc.). Pavel a devenit, de asemenea, cel mai faimos convertit din istorie. El a fost lovit cu orbire pe drumul către Damasc, care a devenit o metaforă a iluminării și convertirii sale bruște.
Cu toate acestea, termenul „convertire” nu este cel mai potrivit cuvânt care i se poate aplica. Convertirea presupune schimbarea de la o formă de credință la alta. Există două probleme cu acest concept aplicat lui Pavel:
- în esență, la acea vreme, nu exista o religie creștină la care el să se convertească
- Pavel însuși este ambiguu când vine vorba de a înțelege ce se considera el însuși.
Pavel când spune „ Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu ca să-i câștig pe iudei, cu cei de sub Lege m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (deși eu unul nu sunt sub Lege) ca să-i câștig pe cei ce sunt sub Lege, cu cei ce sunt fără lege m-am făcut ca și cum aș fi fost fără lege (deși nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos) ca să-i câștig pe cei fără lege… ” (1Corinteni 9 :20,21), nu ne ajută să rezolvăm întrebarea. Vorbind despre ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel, probabil că este mai bine să spunem că a fost chemat de Dumnezeu la această lucrare, conform tradiției chemării profeților din vechiul Israel.
În Galateni, Pavel mărturisește că Isus cel înviat la însărcinat, printr-o viziune, să fie apostolul neamurilor. Acest lucru a fost crucial pentru Pavel în ceea ce privește autoritatea sa. Toată lumea știa că el nu a fost niciodată unul dintre ucenicii așa că printr-o chemare directă de la Isus, Pavel a fost investit cu aceiași autoritate primită de apostoli de la Isus. De asemenea, acest lucru este, de o importanță crucială pentru a revela punctul de vedere al apostolului Pavel cu privire la Legea lui Moise când vine vorba de zona sa de recrutare și ceva de care ar trebui să ținem întotdeauna cont când încercăm să-i analizăm părerile.
Chemarea lui Pavel de a fi apostol al neamurilor a fost șocantă pentru cei care îl cunoșteu, deoarece, după cum el însuși recunoaște, deliberat, a persecutat anterior biserica lui Dumnezeu. Ce propoziție încărcată de semnificație! Majoritatea oamenilor de știință nu pot fi de acord cu privire la ce înseamnă acest lucru. Prima problemă în mărturia lui Pavel este cu cuvântul „prigonit”. În limba Greacă, acest lucru ar putea însemna orice, de la chinuit la aruncarea ouălor, până la abuz fizic. Pavel nu explică niciodată aceaste actiuni și nici nu dă o explicație cu privire la motivul pentru care a făcut-o. Luca spune că în Sinedriu, Pavel și-a dat votul pentru a pedepsi cu moartea pe creștini iar apoi a primit de la marele preot mandat pentru arestarea creștinilor din Damasc (unde a avut revelația sa). Aceasta este o hiperbolă din partea lui Luca; marele preot de atunci nu avea o asemenea autoritate, mai ales într-o altă provincie.
[imagine:1200]
Pavel ca persecutor
Probabil, Pavel a aplicat celor pedepsiți ceea ce a primit el însuși - cele 39 de lovituri de bici, o formă de disciplină folosită la sinagogă. Dar asta ridică mai multe întrebări. Consiliile sinagogilor aveau această autoritate numai cu acordul membrilor comunității. Cu alte cuvinte, Pavel ar fi putut să se îndepărteze de asta, dar nu a făcut-o - din nou, aceasta indică faptul că încă se considera evreu sub lege? Și din nou, pentru ce a primit loviturile de bici? ori ce acțiuni sau declarații ale creștinilor ar putea duce la măsuri disciplinare? Multe teorii au fost oferite de-a lungul secolelor:
- Creștinii au predicat împotriva Legii lui Moise. Acest lucru era adevărat când venea vorba de neamuri, dar atunci, oricum, nu se aștepta niciodată de la neamuri să urmeze Legea.
- Oamenii erau uimiți de pasiunea mesianică a creștinilor. Acestea au fost deceniile care au precedat Revolta Iudaică împotriva imperiului Roman. Au văzut oare conducătorii Sinedriului această propovăduire mesianică ca pe o amenințare la adresa păcii comunității lor față de Roma?
- Creștinii și evreii se aflau într-o competiție strânsă pentru sufletele neamurilor care stăteau în preajma sinagogilor, iar creștinii erau percepuți de evreii ca o amenințare în zonele lor de recrutare. Este evident că acestă teorie este falsă; Iudaismul nu era o religie misionară.
- Pavel, ca și Ioan, are o învățătură Hristologică elevată, profundă. Experiența lui spirituală în care L-a văzut pe Isus în ceruri, pentru el, într-un anumit sens înseamnă că Isus a fost deja îndumnezeit. Pavel a predicat închinarea la Isus, iar această mărturisire este probabil declarația care face diferența între evrei și creștini. El redă un imn pe care îl cuprinde în scrisoarea sa către Filipeni:
5 Între voi să fie gândirea aceasta, care era și în Hristos Isus.
6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu,
n-a socotit drept un lucru de apucat
a fi deopotrivă cu Dumnezeu
7 ci S-a dezbrăcat de Sine Însuși,
a luat chip de rob
și s-a făcut asemenea oamenilor.
La înfățișare a fost găsit ca un om,
8 S-a smerit,
a fost ascultător până la moarte,
și încă moarte de cruce.
9 De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus
și I-a dăruit Numele
care este mai presus de orice nume;
10 pentru ca, în Numele lui Isus,
să se plece orice genunchi
din ceruri, de pe pământ și de sub pământ
11 și orice limbă să dea mărturie
că Isus Hristos este Domn,
spre slava lui Dumnezeu Tatăl.
„Ca fiecare genunchi să se plece”, indică închinare. Iudaismul Elenistic încorporase în religia lor o multitudine de ființe cerești ierarhizate (arhangheli, heruvimi, serafimi etc.), însă nimeni nu a impus vreodată ritualuri de închinare la vreuna dintre aceste ființe - închinarea era rezervată doar lui Dumnezeu. În aceasta perioadă creștinii încep procesul separării de religia mamă.
Pavel și Legea
Lucraea lui Pavel, așa cum o vedea el, era să ducă „vestea bună” neamurilor. În aproape tot ce scrie Pavel despre Lege se referă la această misiune. Legea lui Moise nu a fost niciodată înțeleasă ca fiind aplicată și neamurilor, conform tradiției iudaice. Așa că neamurile nu trebuiau să se supună ritualului circumciziei, regulilor legate de alimentație sau legilor privitoare la Sabat. Aceste trei categorii de legi sunt în centrul atenției lui Pavel, deoarece sunt ritualuri fizice care separă comunitățile. Apostolul Pavel a căutat să îndepărteze aceste bariere dintre comunitățile de credincioși. El a fost de neclintit în ce privește acest subiect. Probabil, unul dintre motivele care lau convins, a fost ceea ce a experimentat atunci când a observa manifestarea Duhului în momentul botezului primit de neamuri (cum ar fi vorbirea în limbi, cutremurul camerei în carea se afla, profeție, etc.). Dacă Dumnezeu a ales să valideze neamurile în acest fel, cum ar putea ei să nu fie incluși în împărăție?
Pavel avea o problemă. El era fariseu. Legea lui Moise avea o mare semnificație pentru el. Cum a putut Dumnezeu să creeze Legea, dar să nu aibă aplicație universală? În acest punct Pavel devine puțin lipicios – el niciodată nu spune că Legea nu este bună și așa o apără, dar, în același timp, Pavel ne spune că nu se aplică neamurilor. Spunând acest lucru, el se proiectează într-un colț inspirând secole de rândul cărți academice și comentarii despre acest subiect.
Scrisoarea către Galateni tratează această problemă a Legii. Planul lui Pavel era să înființeze comunități de credincioși în tot Imperiul Roman de Răsărit și să țină legătura prin scrisori sau să revină pentru a vedea cum se descurcă. Galatia era o provincie din centrul Turciei. Se pare că, după ce Pavel a plecat, au venit și alții învățători care au propovăduit o altă Evanghelie. Pavel a fost revoltat de asta. După cum a spus el: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer v-ar propovădui o altă evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”. Această evanghelie diferită susținea circumcizia, legile cu privire la mâncare și îndatoririle din timpul Sabatului, tocmai învățăturile împotriva cărora Pavel lupta. Deci, el repeta această învățătura pe această temă pentru toate comunitățile.
Revenind la Scriptură, Pavel și-a găsit justificarea misiunii lui în povestea chemării lui Avraam din Geneza 12. Atât cu numele (tatăl națiunilor), cât și cu promisiunea, Pavel susține că neamurile au fost incluse în acest legământ original („națiuni”, în limba greacă, etnos, care se traduce sau are înțelesul de „neamuri”). Dar atunci, de ce a dat Dumnezeu Legea lui Moise, care limitează și includerea altora? Pavel a susținut că Legea a servit ca pedagogus, îndrumător. Un pedagogus era un tutor, care la acea vreme era de obicei, care îndruma băieții tineri la școală și preda cursuri la domiciliu. Cu alte cuvinte, Legea a servit ca ghid pentru a defini păcatul, căci dacă nu am ști ce este păcatul, cum am putea alege? Dar acum Hristos este „telos al Legii”. În unele versiuni ale Bibliei acest cuvânt este tradus ca „sfârșitul Legii”, dar, mai precis, telos înseamnă „scopul Legii”.
Înseamnă aceasta că evrei care îl urmau pe Hristos nu mai trebuiau să mai țină Legea? Bineînțeles că nu - dacă te-ai născut sub Lege, trebuie să o urmezi.
De-a lungul secolelor, învățătura lui Pavel a fost rezumată la expresia „misiunea fără lege pentru neamuri”, dar această înterpretare este greșită și a dus la multe concluzii eronate cu privire la gândirea lui Pavel. Neamurile trebuiau să fie scutite de circumcizie, de legile cu privire la mancare și de legea Sabatului, dar nu erau complet eliberate de Lege. Să nu vă imaginați nici măcar un moment că Pavel a îngăduit neamurilor să practice în continuare idolatria sau alte obiceiuri păgâne și a încorporat conceptele etice și caritabile iudaice în comunitățile fondate de el. În cartea sa, intitulată Pavel, E. P. Sanders aplică metode științifice sociale moderne pentru studiul punctelor de vedere ale lui Pavel cu privire la Lege și concluzionează că acesta urmează un tipar religios, sau cum cineva intră în comunitate și rămâne. Pentru Pavel, neamurile primesc mântuirea nu urmând Legea, dar odată integrați, ei urmează Legea (sau versiunea spirituală a acesteia predicată de Pavel).
O altă frază a apostolului Pavel care a stat la baza unor comentarii dea lungul secolelor, culminând cu despărțirea lui Martin Luther de Biserica Romei a fost aceea că neamurile sunt mântuite numai prin credință și nu prin faptele Legii. Ceea ce a vrut să spună Pavel prin faptele Legii erau acele bariere ritualice dintre comunități: circumcizia, legile, alimentație etc. Timp de secole, aceste diferențe au condus la o puternică diviziune între iudaism și creștinism. La o citire mai atentă a scrisorilor sale, observăm faptul că Pavel nu este împotriva iudaismului în sine, ci împotriva acelor creștini care cereau ca neamurile să devină mai întâi iudei și apoi să fie accepați în comunitate. Cine erau acești alți Creștini? Credem că erau, probabil, Creștini dintre neamuri, nu evrei. Prin urmare, de ce ar susține creștinii dintre neamuri circumcizia?
[videoclip: 6-568]
Pavel ne spune, că după câțiva ani în câmpul misiunii, s-a suit la Ierusalim pentru a se întâlni cu celalți apostoli pentru a avea o discuție cu privire la situația creștinilor dintre neamuri (care poate fi sau nu întâlnirea relatată de Luca în Fapte 15). Momentul întâlnirii este neobșnuit (cercetătorii biblici plasează întâlnirea undeva între anii 49 și 50 d.Hr.). Conform scrierilor lui Luca, apostolii primiseră deja confirmarea că neamurile fuseseră acceptate după întâlnirea lui Petru cu sutașul roman Corneliu și covertirea acestuia din urmă. Prin urmare, de ce câțiva ani mai târziu a fost necesară o întâlnire pentru a rezolva problema neamurilor? O teorie, este că timpul trecea iar Isus nu revenise. Ori, poate că cei dintre neamuri, convertiți la creștinism credeau că au greșit nedevenind mai întâi evrei, iar făcând acest lucru ar ajuta la grăbirea sfârșitului și revenirii lui Isus.
Referitor la sfârșitul vremurilor Pavel nu se îngrijorează în același mod. Din experiența lui personală, el a înțeles că atunci când neamurile la care a fost trimis se vor întorce la Dumnezeul lui Israel, acela avea să fie semnul zilelor finale (un element al tradiției profetice iudaice privind intervenția finală a lui Dumnezeu). În calitate de „apostol al neamurilor”, rolul său în cadrul acestui grup a fost crucial pentru introducerea acestor elemente finale. Cu alte cuvinte, împărăția așteaptă ca Pavel să ajungă la cât mai mulți oameni dintre neamuri. Odată ce acest lucru va fi împlinit, atunci evreii vor vedea lumina și se vor alătura (Romani 9-11).
Moartea
Nu putem confirma unde sau cum a murit Pavel. Scrisoarea lui Pavel către Romani este, cel mai probabil, una dintre ultimele sale epistole care supraviețuit, în care spune audienței sale că va merge la Ierusalim pentru o vizită și apoi va veni la Roma să-i vadă (cu planul de a continua mai apoi lucrarea de misiune în Spania). Luca relatează, în Faptele Apostolilor, arestarea lui Pavel la Ierusalim, unde (în calitate de cetățean Roman) avea dreptul de a merge în audiență la Împăratul Roman. Cartea Faptele Apostolilor se încheie cu Pavel în arest la domiciliu în Roma, unde continua să predice. Abia în narațiunile de mai târziu, din secolul al II-lea d.Hr., găsim un document celebru al procesului lui Pavel la Roma (cu presupuse schimburi de scrisori între Pavel și filosoful stoic Seneca). După condamnare, a fost decapitat și trupul său îngropat în afara zidurilor orașului, pe drumul spre Ostia, pentru ca mormântul său să nu devină un loc de închinare. Ani mai târziu, acest sit avea să devină locația actuală a Bazilici Sf. Pavel din afara Zidurilor, din Roma. Vaticanul a susținut întotdeauna că trupul său se odihnește într-un sarcofag din interiorul bisericii.
