În Europa medievală timpurie, un subiect principal al poveștilor înspăimântătoare devenit realitate era cel legat de faimoșii vikingi jefuitori, care coborau din navele lor cu cap de dragon cu o sete de sânge și aur. Cu prezența lor amenințătoare care eventual s-a extins din Europa de Est și partea mediterană până în America de Nord, nimeni nu era în siguranță – vikingii s-au așezat pe țărmurile verzi ale Irlandei la începutul călătoriilor sale. Din 795 d.Hr., mânăstiri și orașe au fost invadate și distruse în timpul raidurilor persistente, urmate de construirea de fortificații și așezări care le-au permis nordicilor să intervină în scena politică din Irlanda. Vikingii, deși și-au pierdut puterea autonomă la sfârșitul secolului X și începutul secolului XI, se integraseră deja în societatea irlandeză prin intermediul căsătoriilor mixte și a relațiilor strânse cu localnicii și lăsaseră o amprentă durabilă atât asupra comerțului, cât și asupra culturii.
Motivul
Exact ce i-a motivat pe vikingi să navigheze spre Irlanda (sau insulele britanice în general) este totuși un subiect dezbătut în continuare. În partea de vest a Norvegiei, unde terenul nu încerca să te omoare sau recoltele erau puține, căutarea de noi terenuri ar fi putut fi motivul din spatele acestei inițiative. Acest lucru pare să fi fost parte din povestea vikingilor norvegieni care i-au întrecut pe vecinii lor scandinavi în ceea ce privește extinderea spre vest, aceștia ajungând în Orkney în secolul al VII-lea d.Hr. Nordicii au fost cei care au ajuns pe țărmurile irlandeze.
Contractele comerciale tot mai numeroase cu Europa de Vest de la sfârșitul secolului al VII-lea au adus la urechile scandinavilor posibilitatea de a se îmbogăți, precum și povești legate de conflictele interne ale unor regate, ceea ce a reprezentat o altă motivație pentru extindere. În plus, scandinavii au preluat cunoștințele de natură tehnică a navelor – ceva de care duceau lipsă inițial – din Europa de Vest, de asemenea, ceea ce i-a impulsionat să își remodeleze navele timide în nave rapide și mortale. Așadar, dispuneau de toate elementele unui raid de succes.
Raidurile timpurii (795-837)
Anelele medievale irlandeze redactate de către călugării și clericii care se aflau printre martorii oculari, notează primul raid al vikingilor în 795, atunci când insula Rathlin de pe coasta de nord-est a continentului și marea mănăstire a Sfântului Columba de pe insula Iona au fost atacate de către străini. Aceștia au apărut din senin, venind și plecând și adunându-și comorile din expedițiile probabil destul de necoordonate, desfășurate de bande de război independente. În anii ce au urmat, vikingii s-au îndreptat spre Marea Irlandeză, un exemplu fiind incendierea Insulele Sfântului Patrick chiar la nord de Dublin în 798. Aceste încercări inițiale au fost desfășurate de nu mai mult de două sau trei nave în același timp – și nu de flote pline de nordici – în stilul unui atac rapid.
Până în 807, vikingii ajunseseră și până în golfurile de vest, iar majoritatea țintelor pe care și le aleseseră – mănăstiri și orașe mici – au fost pradă ușoară; ei aveau elementul surpriză și viteză și, în general, se aflau la mai puțin de 30 de kilometri de apele navigabile, ceea le permitea să fie foarte mobili. În ciuda a câtorva exemple de rezistență de succes a localnicilor, irlandezii probabil că dispuneau de o flotă subdezvoltată, nu aveau fortărețe pe coastă și aveau o distanță nepractică de 480 de kilometri de linie de coastă pe care trebuiau să o apere; o sarcină puțin lipsită de speranță. Partea atractivă a mănăstirilor era evidentă: pe lângă călugări, în acestea se aflau și metalurgie fină, prelucrată pentru a înfrumuseța cărțile sfinte, precum și relicve și comori în abundență, ceea ce făcea ca prada să fie ușor de transportat. Comunitatea din Iona a fost atât de zguduită după raidul din 795, incendiul din 802. și după ce 68 de membri din comunitate au fost uciși de către topoarele vikinge în 806 încât și-au relocat comorile și o parte din comunitate într-o nouă mănăstire construită în interiorul continentului, la Kells.
Supărată pe bună dreptate de întreaga situație, persoana care a notat evenimentul în Analele irlandeze din Ulster (principala noastră sursă legată de raidurile vikinge; acestea sunt înregistrate cu un an în urmă dar sunt menționate aici în mod corect) din 820. Se plânge că la vremea aceea:
Marea a revărsat valuri de străini peste Erin, astfel încât nu se mai găsea niciun paradis, nici loc de debarcare, niciun fort, niciun castel, fiind scufundate de valuri de vikingi și pirați. (820)
În primii 40 de ani de când vikingii i-au invadat pe irlandezi, aceștia erau văzuți ca niște fantome fără chip, hărțuind popoarele din zonele de coastă irlandeze, în special în jumătatea de nord a Irlandei și jefuind multe centre monastice. Înainte de 837, nu apare niciun nume de viking în vreun registru irlandez, iar regii vikingi nu încep să apară decât începând cu mijlocul secolului al IX-lea; această fază timpurie a raidurilor nu a fost decât un preludiu.
Presiunea crescândă & Așezarea (începând cu 837)
Raidurile timpurii au arătat clar potențialul Irlandei pentru găsirea de comori, iar din anii 830. Grupurile scandinave de vikingi au crescut presiunea, analele irlandeze notând în jur de 50 de atacuri specifice asupra mănăstirilor și nouă raiduri mari asupra bisericilor și a oamenilor în locuri precum Leinster și Uí Néill între cca. 830 și 845. Nu s-au furat doar obiecte de valoare; luarea de ostatici și cererea răscumpărării acestora erau și ele o modalitate bună de a face bani.
O nouă etapă în implicarea vikingilor în Irlanda poate fi identificată începând cu anul 837. Ca urmare a intensificării raidurilor, în acest an o flotă de vikingi de dimensiuni mult mai mari a navigat pe râurile Liffey și Boyne spre teritoriile din interiorul continentului, atacând ținuturile Brega din sudul comitatului Meath:
O forță navală puternică în număr de 60 de nave ale nordicilor se afla la Bóinn, iar o alta tot de 60 pe râul Life. Aceste două forțe au năvălit în câmpiile Life și Brega, atacând inclusiv biserici, fortărețe și locuințe. Oamenii din Brega i-au învins pe invadatori la Deoninne în Mugdorna din Brega, iar 60 de nordici au căzut în luptă. (Analele din Ulster, 837.3)
Aceste nave, probabil plecând din zonele ocupate de vikingi din Scoția, par să fi transportat în jur de 3.000 de bărbați în putere, care pentru prima dată s-au confruntat cu o rezistență locală pe măsura lor, o tematică care a continuat atunci când numeroși membri ai comunității de sud Uí Néill au făcut față vikingilor, deși cu mai puțin succes, deoarece mulți dintre „aceștia au fost nimiciți” (Analele din Ulster, 837.4). Înaintând pe căile navigabile din Midlands de Est, unde prezența lor a devenit una deseori întâlnită, în loc să fie una ocazională pe liniile de coastă, vikingii par acum să fi organizat expediții regale pornind din Scoția vikingă, fiind implicați căpetenii sau regi care formau mai multe grupuri și care își cheltuiau resursele pentru a sprijini aceste misiuni. Având în vedere această preocupare legată de interiorul continentului, fortărețele, fermele și orașele se aflau de asemenea din ce în ce mai mult în pericol. În general, începând cu 837, țintele mai mari (precum marile orașe monastice Armagh, Glendalough, Kildare, Slane, Clonard, Clonmacnoise și Lismore) au fost atacate de forțe mai numeroase decât la început, în timp ce bisericile locale mai mici, care aveau mai puține bunuri de jefuit, au scăpat de atac.
Expedițiile mai îndelungate însemnau comori mai numeroase și, deși artefactele religioase jefuite de nordici nu aveau mare valoare în general, faptul că acestea aveau o însemnătate pentru irlandezii creștinii însemna că puteau fi folosite pentru răscumpărare. Luarea de sclavi – o practică neobișnuită pentru irlandezii locali – era de asemenea o practică obișnuită în cadrul raidurilor vikinge în general și o modalitate de a le umple buzunarele.
Din păcate pentru irlandezi, în loc ca frigul iernii să întrerupă raidurile vikinge și să le ofere un răgaz, acest le-a oferit un cămin nordicilor în Irlanda, cel puțin începând cu anul 840. Aceștia au aruncat ancora la Lough Neagh în acel an și au construit prima fortăreață pe coastă, în cel puțin 841, inclusiv una la Dublin, prima adăpostiind și navele lor, cunoscute sub numele de longphort. Așa cum notează analiștii, în 841. „Exista o așezare navală [longphort] la Duiblinn...” (841.4), iar apoi, cu un șoc aproape palpabil, ediția din 842 notează că „ Păgânii încă se află la Duiblinn” (842.2). Raidurile puteau fi acum lansate asupra unor ținte nevinovate în mijlocul iernii, cu sclavi ținuți prizonieri în noile așezări de iarnă ale vikingilor.
Așezările navale ale vikingilor au devenit punctele lor de sprijin strategic, funcționând ca puncte de plecate pentru jafurile tot mai numeroase de-a lungul coastei irlandeze și a prefigurat, de asemenea, stabilirea lor pe termen lung în locuri precum Wicklow, Waterford, Wexford, Cork, Limerick și Dublin, unde pas cu pas au anexat zonele din jur în regate de coastă care rivaliza cu celelalte regate irlandeze si nordice din jur. Totuși, în comparație cu situația din Anglia și Scoția, nordicii nu au dobândit niciodată vreun teritoriu irlandez substanțial.
Rezistență& convergență
Aceste noi evoluții au avut câteva efecta în lanț. Amenințarea vikingă nu mai putea fi ignorată – nici măcar de marii regi irlandezi cărora le plăcea atât de mult să se fie împotriva unul altuia și să se lupte unul cu altul – iar începând cu 845 regele Tarei, Niall Caille, a descoperit că avea capacitatea de a înfrânge câtiva vikingi la Donegal. Multe succese militare irlandeze au urmat, precum cel care îi aparține lui Maél Sechnaill I (un urmaș al dinastiei Uí Néill de sud care s-a instaurat singur drept Mare Rege al Irlandei) în 848, în care aparent au murit 700 de vikingi. Prezența altădată dinamică a vikingilor s-a transformat într-una oarecum sedentară în așezările lor navale, ceea ce i-a făcut pe aceștia să fie mult mai vulnerabili la rezistența irlandeză înăsprită.
Pe lângă a antagoniza localinicii, stabilirea vikingilor în ținuturile irlandeze le-a permis de asemenea acestora de a se implica pe scena politică irlandeză, așa cum explică Donnchadh Ó Corráin:
Regii irlandezi ori se războiau cu nordicii, ori se aliau cu ei și ii foloseau drept mercenari în rețeaua schimbătoare de alianțe în centrul căreia se afla dorința dinastiei irlandeze Uí Néill de a domni peste Irlanda. (Ó Corráin în The Oxford Illustrated History of the Vikings, 89-90)
Având în vedere că nici irlandezii, nici nordicii nu doreau să fie uniți, existau grupuri mixte rivale din ambele tabere. Aceste alianțe au început să meargă nă în mână cu căsătoriile mixte la vărful ierarhiilor sociale ale acestor grupuri, aducându-i pe vikingi tot mai mult în sânul societății irlandeze și, până în a doua jumătate a secolului al IX-lea, prezența vikingă a devenit ceva obișnuit în Irlanda.
Tributul perceput pe pământurile pe care le controlau și pe comerțul pe care îl practicau cu irlandezii i-a determinat de asemenea pe vikingi să stabilească legături comerciale cu gazdele lor.
Totuși, vikingii nordici, ocupați să profite de tot ce putea oferi o Irlandă încăpățânată, nu au fost lipsiți de provocări. După decenii întregi în care erau singurii care au colonizat zona, în 849 o flotă daneză a venit să îi verifice și au navigat în apele irlandeze. Analele din Ulster notează că:
O expediție navală formată din 70 de nave ale susținătorilor regelui străin (righ Gall) a apărut pentru a cere supunere de la străinii care au venit în Irlanda înaintea lor, iar după aceea au creat confuzie în întreaga țară. (849)
Ținta danezilor a fost în mod clar nordicii – și nu irlandezii; în 851 ei au atacat atât Dublinul ocupat de vikingi, cât și așezarea navală de la Linn Duachaill și i-au înfrânt pe nordici în urma unei bătălii navele ce a durat 3 zile la Carlingford Lough în 853, după care nordicii și-au revenit și i-au alungat în cele din urmă pe danezi. Potrivit lui Dáibhí Ó Cróinín (250-251), nu este ceva imposibil ca irlandezii să nu fi creat o alianță cu danezii și după să fi urmărit consecințele, având în vedere că danezii și nordicii formau două grupuri vikinge rivale.
La sfârșitul secolului al IX-lea, a devenit evident pentru nordici că Irlanda nu va renunța la bogățiile sau teritoriile sale așa de ușor precum alte teritorii vikinge, spre exemplu cele din Frankia sau Anglia. Pe lângă cele câteva așezări sau implicarea lor în societate irlandeză, prezența vikingă nu s-a putut extinde mult prea departe și a fost prinsă în mrejele rezistenței irlandeze. Este posibil ca acest lucru să-i fi împins să caute locuri mai ușor de cucerit în Islanda și nord-vestul Angliei, ceea ce a redus o parte din presiunea pusă pe Irlanda.
Dublin ocupat de vikingi
Dublinul ocupat de vikingi, care inițial era o așezare navală în 841 și a fost cucerit de o ramură a vikingilor scoțieni condusă de Amlaíb (sau Olaf) care s-a aliat cu un alt lider viking, Ímar (sau Ivarr) în aproximativ 853, a trecut probabil prin aceleași provocări. Aceștia doi au transformat Dublinul și Marea Irlandeză în centrul activității nordice, din Scoția și Anglia până în insula Man. Timp de 20 e ani numele lor se regăsesc mereu în analele vremii din cauza faptului că au făcut ravagii în întreaga țară și că și-au băgat nasul în politica regiunii nordice a Mării Irlandeze. Totuși, după moartea lui Ímar în 873, juranele nu prea mai fac referire la activitatea intensă a vikingilor în Irlanda și devine complicat de găsit detalii legate de acțiunile dinastiei din regatul Irlandei, care ar fi putut deveni divizată pe plan intern în acel moment.
Totuși, în 902 găsim luminița de la capătul tunelului; ceea ce a mai rămas din vikingii din Dublin au fost alungați de forțele combinate din Brega și Leinster:
Păgânii au fost alungați din Irlanda, adică din fortăreața Áth Cliath [Dublin]... și au lăsat în urmă un număr mare de nave și au scăpat pe jumătate vii după ce au fost răniți și bătuți. (Analele din Ulster, 902.2)
Dublin fiind acum în mâinile irlandezilor, se pare că mulți vikingi și-au împachetat lucrurile și au părăsit Irlanda și în unele cazuri s-au stabilit pentru moment în Anglia.
În urma unei scurte pauze, în 914, coasta Waterford a fost martoră la apariția bruscă la orizont a unui număr mare de nave vikinge, care se apropiau din ce în ce mai mult, cei aflați la bord revendicând Waterford și devastând ținuturile din jur din Munster. Alte zone precum Wexforf, Cork și Limerick au fost revendicate cu greu de către forțele vikinge în jurul acestui an, în timp ce Dublin a fost cucerit de grupul viking care îl cucerise inițial și care stăpînea și York și Northumbria în acea perioadă. Această legătură dinastică la nivel global a stimulat comerțul și urbanizarea în intrega Irlandă și a sporti în mod considerabil resursele unicului să rege, transformând Dublinul într-un centru economic și politic de pe urma căruia profitau și regii irlandezi.
Povestea vikingilor în Irlanda ia sfărșit pe la sfârșitul secolului al X-lea. A început atunci când regele viking din Dublin, Amlaíb Cuarán, s-a supraestimat și avea doar dorința de cucerire în cap. După ce armele armatei sale au străpuns atâția irlandezi, inclusiv pe regele din Leinster, el a fost imediat învins în regatul Meath în cadrul bătăliei de la Tara, în 980, care este numită de analiști drept „un măcel roșu” (Brink & Price, 432). Mael Sechnaill mac Domnaill, regele din Meath, s-a îndreptat cu succes spre Dublin, care, pentru a se preda, a trebuit să scutească toate ținuturile Uí Néill de plata tributului și să elibereze sclavii irlandezi din ținuturile controlate de vikingi. Toate orașele vikinge au căzut acum sub controlul direct sau indirect al regilor irlandezi.
Luând în considerare navele cu cap de dragon care erau din ce în ce mai prezente și nordicii rămași s-au integrat rapid în scena politică irlandeză, bătălia de la Clontarf din 1014 – în ciuda renumelui să de legendă – a contribuit la continuarea acestei practici. Brian Boru, Marele Rege al Irlandei, a invadat Dublinul, susținut de vikingii din Limerick, în timp ce oamenii din Leinster i-au ajutat pe vikingii din Dublin în cadrul alianțelor mixte ce au caracterizat scena politică irlandeză din acea perioadă. În marea luptă care a urmat, Brian Boru a fost ucis, însă Dublinul a fost cucerit, alăturându-se astfel înfrângerii din 980 și integrând Dublinul și alte orașe vikinge în structura politică irlandeză; acestea erau acum conduse de lorzi irlandezi care le considerau drept „surse de venit și de putere, nu drept cetăți ale străinilor care trebuiau să fie jefuite” (Ó Cróinín, 267). Sfârșitul vine sub forma invaziei normande din Anglia din 1066, ai căror urmași urmau să invadeze Irlanda începând cu 1169.
Impactul asupra Irlandei & moștenirea
Imaginea brutală și distrugătoare pe care și-au făcut-o vikingii în Irlanda pare clară din relatările medievale timpurii și, în general, tinde să rămână întipărită în minșule oamenilor și în zilele de astăzi. Totuși, dacă ne uităm mai bine la context, putem concluziona că este o imagine extrem de exagerată. În ceea ce privește frecvența lor, raidurile nu erau un hazard constant la început, fiind înregistrate doar 25 de raiduri cu caracter monastic între 795-829, iar Irlanda dispunea de un număr mare de mănăstiri și biserici. Chiar și cele care au fost atacate de mai multe ori și-au revenit destul de repede pentru a fi atacate din nou și, în general, majoritatea mănăstirilor au supraviețuit acestei epoci.
Stereotipul condamnabil al setei de sânge a vikingilor provine din munca clericilor care au fost victimele atacurilor și, evident, erau foarte supărați pe acești păgâni care veneau și le jefuiau sanctuarele. Această ură se strecoară în scrierile lor și oferă o impresie nedreaptă de distrugere pe scară largă; mai degrabă decât cea conform căreia toate „paradisurile” au fost „scufundate de valuri de vikingi” (Analele din Ulster, 820), deși probabil traumatizantă, realitatea raidurilor a fost una puțin mai blândă decât atât. În plus, în timpul perioadei vikinge, irlandezii au fost cei care de fapt au distrus mai multe biserici decât nordicii și cu siguranță nu au trebuit să iei lecții de brutalitate de la aceștia, fiind destul de pricepuți la aceasta.
Deși teritoriile cucerite de vikingi nu erau foarte mari și astfel nu au avut un impact imens din punct de vedere geografic asupra Irlandei, vikingii au avut totuși un impact semnificativ din punct de vedere politic, economic și cultural. Irlandezii au preluat unele tactici de la nordici cu privire la război, în special arme și strategii, dar așezările navale vikinge transformate în orașe cu caracter comercial au fost cele care au dat un impuls major și de durată Irlandei, anterior lipsită de orașe în adevăratul sens al cuvântului. În plus, legăturile extinse ale vikingilor cu restul Insulelor Britanice și cu Europa continentală au dezvoltat comerțul în general.
Integrarea graduală (consolidată de căsătoriile mixte) a regatelor vikinge în societatea irlandeză în special de-a lungul secolului al X-lea nu numai că i-a determinat pe vikingi să îmbrățișeze același creștinism ale cărui lăcașuri de cult veniseră inițial să le atace, dar i-a făcut și pe regii irlandezi să fie influențați de ideile vikinge legate de regalitate, care erau mai cuprinzătoare. În cele din urmă, impactul cel mai mare pe care îl putem distinge este cel asupra artei și limbii: stilurie scandinave se pot observa în metalurgia irlandeză, precum și în crucile de piatră ale vremii, iar irlandezii au împrumutat atât nume, cât și termeni ce aveau legătură cu activitățile tipice vikinge, precum transportul maritim, un exemplu fiind splendidul knattar-barki (barcă cu crampoane) din Nordica Veche, care a devenit cnaturbarc în irlandeză.
Reputația exagerat de nebunească a vikingilor le-a asigurat acestora locul în memoria colectivă în Europa și, în ciuda faptului că au fost dați la o parte din motive contextuale, relația lor complexă cu Irlanda este atât fascinantă, cât și demnă de remarcat.
