Crăciunul era unul dintre momentele cheie ale calendarului medieval, nu doar pentru cei bogați, ci și pentru oamenii de rând. În timpul celei mai lungi vacanțe din an, ce dura în mod normal douăsprezece zile, oamenii își încetau activitatea, casele erau decorate iar un lemn ardea în vatră. Se dădeau cadouri, se țineau slujbe bisericești și oamenii aveau festine de sărbătoare unde se consuma mâncare bună și mânca mai mult decât oricând în timpul anului. De asemenea, se cânta, dansa, se făcea pantomimă și se jucau jocuri. Pentru mulți, așa cum se întâmplă și astăzi, Crăciunul era cea mai bună perioadă din an.
Calendarul medieval european nu ducea lipsă de sărbători: fiecare anotimp avea propria sa sărbătoare creștină specială, adesea bazată pe tradiții păgâne mai vechi. Sărbătorile medievale erau o oportunitate pentru a beneficia de pauza atât de necesară de la truda zilnică și de a socializa la mesele în familie, unde meniul tipic al săracilor era înlocuit de rarități precum carne și pește, iar în meniul celor bogați se aflau lucruri exotice, precum păunul fript. Crăciunul era de departe cea mai lungă sărbătoare din an și dura din noaptea Ajunului Crăciunului, pe 24 decembrie până în Ziua a Douăsprezecea, pe 5 ianuarie. Mijlocul iernii era o perioadă din an în care se lua o pauză de la activitatea agricolă și astfel multor țărani li se permitea de către lorzii lor să își ia liber două săptămâni întregi. Sezonul presupunea de asemenea dăruirea de cadouri și decorarea casei cu ghirlande și coroane de iarnă cu frunze. Așa cum arată o descriere a Londrei din secolul al XII-lea de către William Fitzstephen:
Casa fiecărui om, precum și bisericile parohiale, erau împodobite cu ilice, iederă, dafin și orice se păstra verde în acea perioadă a anului.
(citat din Gies, 100)
Ilicele, cu frunzele sale verzi strălucitoare și fructele roșii viu colorate, a fost considerat decorațiunea ideală de iarnă chiar din antichitate. Druizii celți antici o considerau sacră și capabilă de a alunga spiritele rele în timp ce romanii o foloseau drept cadou în semn de stimă și bunăvoință. Vâscul este o altă decorațiune utilizată de mult timp pe care oamenii din antichitate o considerau semn de fertilitate, protector al recoltelor și ceva care ținea vrăjitoarele departe. Cu mult timp înainte ca pomul de Crăciun să devină punctul principal de atracție în secolul al XIX-lea, un inel dublu de vâsc era piesa centrală a decorațiunilor multor case, sub care cuplurile se puteau săruta, îndepărtând boabele asemînătoare bijuteriilor cu fiecare sărut.
Biserica în timpul Crăciunului
În mod natural, în comunitățiile foarte religioase din epoca medievală, biserica locală era punctul de atracție pentru sărbătorirea Crăciunului, iar la slujbe se prezentau oameni din toate clasele sociale. Cu timpul, slujbele tradiționale pentru sărbătorile creștine majore au devenit mai elaborate, iar Crăciunul nu a fost o excepție. O schimbare din jurul secolului al IX-lea era „tropul”, adică adăugarea de dialoguri și melodii suplimentare în cadrul slujbei. Un exemplu de trop din sărbătoarea Crăciunului a fost o elaborare a întrebării cântate de cor: Quem quaertitis in praesepe? (Pe cine cauți în iesle?). Jumătate din cor cânta versul, iar apoi cealaltă jumătate. Acest lucru producea o dramatizare folosind vorbitori și actori individuali, ceea ce a dus la prezentarea unor piese despre Nașterea Domnului, în care magii și regele Irod jucau roluri importante. O altă piesă ce a devenit faimoasă în slujbele religioase sau în perioada festivă era Profeții, în care un preot dezvolta un dialog cu numeroși profeți precum Ieremia, Daniel și Moise, iar băieții din cor jucau roluri îmbrăcați în măgari sau diavoli.
Uciderea pruncilor de pe 28 decembrie marchează încercarea eșuată a regelui Irod de a-l ucide pe pruncul Iisus, ordonând uciderea tuturor copiilor sub doi ani din Betleem. În această zi, biserica, poate în mod bizar, având în vedere gravitatea situației, s-a gândit să inverseze rolurile festive tradiționale, băieții din cor luând locul episcopului și a altor clerici pentru a desfășura slujbele și o procesiune la lumina torțelor. Sărbătoarea Circumciziei, celebrată pe 1 ianuarie, a fost una și mai stranie, ceea ce explică probabil și denumirea sa de „Sărbătoarea nebunilor”. Clericii minori își purtau hainele pe dos și aduceau un măgar în biserică unde, odată ajunși la altar, ardeau tămâie făcută din pantofi vechi, mâncau cârnați, beau vin și scoteau sunete de măgar.
Clericii locali, în cazul în care nu erau invitați la castelul celui mai apropiat lord, sărbătoreau acasă cu o masă rafinată plină de rarități. Ciocârliile, rațele și somonul puteau face parte din meniu, sau poate chiar un iepure, și știm că un abate de la Mănăstire Ramsey din Anglia se răsfăța cu un mistreț la fiecare cină de Crăciun. Chiar și călugării se răsfățau de Crăciun. Dieta celor din mănăstirile medievale era oricum destul de bună, însă festinele de Crăciun includeau mai multă carne și pește decât de obicei. Sțim de asemenea că la mănăstiri precum Cluny din Franța, călugării primeau un nou veșmânt și făceau o baie din cele două permise pe an.
Crăciunul într-un conac
În rândul aristrocrației agrare, care trăia comfortabil în castelele și conacele sale, se dădeau cadourile de Crăciun, cum ar fi hainele extravagante sau bijuteriile, pe data de 25 decembrie. De asemenea, o altă rundă de cadouri avea loc pe 1 ianuarie. Cunoscute sub numele de „primele cadouri”, acestea erau considerate a fi un semn al norocului unei persoane în anul ce urma. La fel ca și astăzi, însă, adevărata bucurie a Crăciunului pentru mulți era mâncarea oferită.
De obicei organizată în Sala Mare a unui castel sau a unui conac, aranjamentul pentru masa de Crăciun a aristocarților avea un decor splendid, cu tavane înalte din bârne de lemn și cel puțin un foc puternic. Holul era chiar și mai impresionant, împodobit cu ghirlande de ilice, iederă și alte plante de sezon. Pe mese se aflau obișnuitele cuțite, linguri și o bucată mare de pâine veche de o zi (numită trencher sau manchet), care se servea cu un fel de carne. De asemenea, cinele de Crăciun se bucurau de luxul de a avea o față de masă nouă după fiecare fel de mâncare. Doi invitați împărțeau un bol pentru spălatul mâinilor (cu excepția lichidelor, totul se mânca cu degetele), un alt castron pentru supe și tocănițe și un castron mic pentru sare.
Servit pe post de prânz devreme, primul fel de mâncare era în general o supă, ciorbă sau o tocăniță slabă cu niște carne la fund. Al doilea fel putea fi o tocăniță de legume (porray) cu praz și cepe. Bogații erau destul de norocoși încât să aibă parte de carne la următorul fel în zilele obișnuite – iepure și pui, spre exemplu, dar de Crăciun beneficiau de delicatețe mai fine, precum feluri de mâncare din pește (de exemplu somon, hering și păstrăv) și fructe de mare (de exemplu țipari, scoici și crab) oferite invitaților. Carnea era rotisată pe proțap la foc deschis. Pe lângă picioare de vită și de oaie, mai exista carne de vițel, vânat, gâscă, cocoșel, purceluș de lapte, rață, prundăraș, ciocârlie și cocor, printre altele. Un fel de mâncare special de Crăciun pe care bucătarii l-ar fi putut prepara pentru a surprinde invitații includea un cap de mistreț pe un platou sau o lebădă prăjită cu tot cu pene. Sosurile ofereau mai multă savoare felurilor de mâncare, fiind îngroșate cu pesmet și conținând vin sau oțet, ierburi aromatice și condimente.
Deserturile presupuneau creme groase de fructe, produse de patiserie, nuci, brânză și fructe de lux precum portocale, smochine și curmale. Existau de asemenea și entremets – diverse gustări decorate și acoperite cu zahăr și miere – care se serveau înainte de desert la Crăciun și în timpul altor festine. Băuturile includeau vin roșu și alb (într-un pahar ce revenea la doi invitați), care se bea cât încă era proaspăt, din moment ce avea un termen de valabilitate scurt. Vinul era de obicei amestecat cu apă sau îndulcit cu miere sau zahăr. Alternativele la vin erau cidrul sau berea, deși cea din urmă, făcută din grâne și fermentată cu drojdie, era considerată băutura oamenilor de rând. Berea făcută din hamei va apărea abia la sfârșitul Evului Mediu. Desertul ar fi putut fi acompaniat de un ulcior de vin aromat. În timp ce festinul avea loc în Sala Mare, servitorii castelului nu erau dați uitării, din moment ce de Crăciun li se oferea mâncare mai bună, precum carne de gâscă sau găină. La final, rămășițele ospățului le erau date săracilor care așteptau afară.
La masa conacului s-ar fi putut afla câțiva oaspeți surprinzători, deoarece șerbii de pe moșia castelului se puteau distra de Crăciun când, conform tradiției, erau invitați la conac pentru masa de Crăciun. În cazul unor moșii, doar două oameni aveau norocul de a primi o invitație, de obicei unul dintre cei mai săraci și unul dintre cei mai bogați tărani care de asemenea puteau aduce doi prieteni cu ei. Din păcate, majoritatea țăranilor care erau invitați la moșia lordului lor local trebuiau să-și aducă propriile farfurii și lemne de foc și, desigur, toată mâncarea era făcută de ei oricum. Totuși, primeau bere gratis și puteau să vadă cum trăiește lumea bogată și să scape de tristețea unei ierni la țară.
Crăciunul unui țăran
Crăciunul unui țăran era evident mult mai puțin grandios decât cel din conacului sau castelul local iar anotimpul nu începea bine pentru ei. Iobagii, care deja trebuiau să plăteasca tot felul de taxe ciudate de-a lungul anului, trebuiau să ofere un „cadou” lordului lor de crăciun, ce consta în pâine suplimentară, ouă și poate chiar un cocoș sau câteva găini. Spre deosebire de ei, lucrătorii liberi de pe moșie, în special cei mai importanți precum oierul, păstorul sau îngrijitorul de oi de pe moșie, primeau cadouri de la lord, în general un bonus de mâncare, băutură, haine și lemne de foc. Este o tradiție ce s-a transmis în secolele viitoare, când servitorii casei primeau o cutie cu cadouri pe 26 decembrie, de aici reieșind numele acelei zile în Marea Britanie: Boxing Day. Cadourile copiilor oferite de părinții lor umili constau în jucării simple precum titireze, fluiere, picioroange, biluțe, păpuși și figurine confecționate din lemn sau lut.
Țăranii își decorau casele așa cum o făceau și aristrocrații, cu verzituri precum ilicele care erau la îndemână pentru toți cei care le căutau. O tradiție veche, probabil păgână a dăinuit, anume cea a arderii bușteanului de Crăciun. În realitate o bucată mare de lemn, bușteanul era aprins în Ajunul Crăciunului în toate casele și ardea în toate cele douăsprezece zile de Crăciun. Pentru mesele speciale de sărbători, țăranii serveau acea delicatețe rară – în general fiartă – din carne, mai consumau brânză și ouă, prăjituri și beau bere. Berea era la discreție, băutura fiind în general făcută de țărănci.
Ziua de 1 ianuarie era una importantă, deoarece oamenii sperau la o soartă mai bună în anul ce urma. A apărut o superstiție, precum cadourile pe care bogații și le ofereau unul altuia în această zi, conform căreia era extrem de important cine era prima persoană care vizita casa cuiva în ziua de Anul Nou. Cunoscută sub numele de „first-footing”, anumite caracteristici erau considerate dezirabile la acest prim vizitator: un bărbat cu tenul închis la culoare, poate blond și, mai ales, cu picioare plate.
Distracția de Crăciun
Existau tot felul de distracții în perioada Crăciunului. Cea mai întâlnită era consumul de alcool, iar faptul că veselia putea scăpa ușor de sub control este demonstrat de obiceiul des întâlnit al lorzilor de a plăti paznici speciali pentru a le păzi terenurile în caz de revolte. Un document de la o moșie de lângă Catedrala Sf. Pavel din Londra ne spune că paznicii lucrau din ziua de Crăciun până în A Douăsprezecea Noapte și că aceștia erau recompensați cu „un foc bun în sală, o pâine albă, un fel de mâncare gătită și un galon de bere [pe zi]” (citat în Gies, 208). Deși consumul de alcool în cantități așa de mari era destul de des întâlnit și berea nu era tare, este de mirare că paznicii nu scăpau de sub control, având în vedere că se consumau patru litri și jumătate de persoană.
O distracție mai rafinată de sărbători includea pelerinajele călugărilor și piesele de teatru jucate în reședințe private, care relatau în special episoade cheie din Biblie, desigur, pe subiecte de sezon precum Uciderea Pruncilor de către Irod. În mod similar, breselele medievale organizau concursuri publice în orașe, în cadrul cărora circulau pe străzi căruțe cu oameni costumați în diferite personaje din povestea Crăciunului din Biblie. Grupuri de artiști de pantomimă mascați cunoscuți sub numele de mascați cutreierau de asemenea pe străzi, acompaniate de trupe de muzicieni. Uneori numărul depășea 100 de petrecăreți, îmbrăcați în costume ciudate de lorzi, cardinali și cavaleri, care se aventurau chiar și în casele oamenilor pentru a dansa și a juca jocuri cu zaruri. Fiind recompensați cu mâncare și băutură, mascații de obicei puneau în scenă piese scurte legate de legende cunoscute precum cea a Sf. Gheorghe și a dragonului.
Se jucau jocuri cu cărți și zaruri (ce presupunea într-o măsură și jocurile de noroc) și jocuri de societate precum șah, dame, table și țințar. Jocurile tradiționale de Crăciun includeau „regele fasolei”, care îi oferea persoanei care găsea un bob de fasole ascuns în pâine sau într-un tort special posibilitatea de a fi „regele” sau „regina” festinului. Persoana ce primea această onoare avea apoi dreptul de a domni peste toți ceilalți, care adesea trebuiau să imite orice acțiune pe care regele sau regina o făceau la masă. Jocul se desfășura în mod normal în A Douăsprezecea Noapte și era un exemplu de ilaritate prin inversarea rolurilor, care data de pe timpul Saturnaliei, festivalul păgân roman din decembrie.
Bucatele de Crăciun erau urmate de mai multă pahare de vin sau bere, de cântece, inclusiv colinde și dans în grup pe muzică de cimpoi, flaute, lăute și tobe. Acrobații profesioniști și jonglerii (menestreii) își prezentau trucurile și versurile ingenioase. Se spuneau basme populare, îmbunătățite și repetate în fiecare an, se puneau în scenă spectacole de marionete, iar oamenii jucau jocuri de societate, multe dintre acestea supraviețuind până în ziua de astăzi, cum ar fi „baba-oarba” și „Țară, țară, vrem ostași”. Un alt astfel de joc presupunea ca un membru al petrecerii să fie îmbrăcat ca un sfânt, în timp ce ceilalți trebuiau să îi facă o ofrandă (fără îndoială, una amuzantă), în timpul căreia trebuiau să stea serioși și să reziste la glumele sfântului, altfel ei înșiși deveneau sfinți. Un alt joc era „Regele care nu minte”, în cadrul căruie „regele festinului” putea să-i pună oricărui invitat o întrebare care, dacă răspundea sincer, putea pune o întrebare la rândul său. Asemenea jocuri erau, desigur, o oportunitate pentru oameni de a-și demonstra inteligența și priceperea la jocuri, de a face de rușine un prieten sau de a afla intențiile unui pretendent.
Pentru cei mai energici existau sporturi precum demonstrațiile de forță, tirul cu arcul, luptele, popicele, hockeiul și fotbalul medival, în care scopul era să duci mingea într-un punct prestabilit și în care existau puține, dacă nu chiar niciun fel de reguli. Patinarea pe lacuri înghețate era de asemenea o activitate faimoasă în timpul iernii. Ca alternativă, cei curajoși puteau încerca patinajul pe gheață legându-și picioarele de oasele tibiei unui cal și folosind o prăjină pentru a se propulsa.
Sfârșitul vacanței
De-a lungul timpului, Crăciunul a fost perioada distracției și a veseliei festive, astfel încât întorcerea la viața muncitorească obișnuită trebuie să fi fost un fel de șoc în perioada medievală, după cea mai lungă perioadă de vacanță. Totuși, chiar și atunci, țăranii sărbătoreau acest eveniment, orgnizând, de exemplu, o cursă de pluguri la răsărit în prima zi de luni după Epifanie, cunoscută sub numele de Lunea Plugului. Exista și o altă tradiție, poate tot cu scopul de a ușura povara întoarcerii la munca de zi cu zi, pe 7 ianuarie, cunoscută și sub numele de Ziua Sf. Distaff. Această zi era „o zi de carnaval, un prilej de „rătăcire”
