Ciuma Neagră este termenul din secolul al XIX-lea pentru epidemia de ciumă care a răvășit Europa între anii 1347 și 1352, ucigând aproximativ 30 de milioane de oameni și mult mai mulți la nivel global, pe măsură ce a atins proporții pandemice. Numele provine de la buboaiele negre (ganglionii limfatici infectați) care apăreau pe corpul celui afectat de ciumă. Cauza ciumei era bacteria Yersinia pestis, care exista la rozătoare, de obicei la șoareci, dar acest fapt nu era cunoscut de oamenii din perioada medievală, având în vedere că a fost descoperit în 1894. Înainte de acest an, ciumei i se atribuiau în general cauze de natură supranaturală – furia lui Dumnezeu, făcătura diavolului, alinierea planetelor – și, rezultând din acestea, „aerul prost” sau un dezechilibru al „umorilor” din corp, care mențineau corpul sănătos dacă se aflau în echilibru.
Din moment ce nimeni nu știa ce anume cauzează această boală, nu exista posibilitatea de a găsi un leac, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe oameni să-l caute pe baza cunoștințelor medicale de atunci, care proveneau în general de la doctorul grec Hipocrate (460-370 î.Hr.), filozoful Aristotel din Stagira (384-322 î.Hr.) și de la doctorul roman Galen (130-210 d.Hr.), precum și din credințele religioase, folclor, fitoterapie și superstiții. Aceste leacuri – majoritatea fiind ineficiente și fatale – se împart în cinci categorii:
- Leacuri de natură animală
- Poțiuni, fumigații, sângerări, paste
- Evacuarea locurilor infestate și persecutarea comunităților marginalizate
- Leacuri de natură religioasă
- Carantină și distanțare socială
Dintre acestea cinci, doar ultima – carantina și ceea ce este cunoscut acum drept „distanțare socială” – a contribuit la oprirea răspândirii ciumei. Din păcate, europenii din secolul al XIV-lea d.Hr. erau la fel de reticenți în a se izola în casele lor așa cum sunt și oamenii din prezent în timpul pandemiei de Covid-19. Cei bogați au scăpat de carantină și s-au refugiat în moșiile de la țară, în acest fel răspândind boala mai departe, în timp ce alții au contribuit la răspândirea acesteia ignorând eforturile de carantinare și continuând să participe la slujbele religioase și să își desfășoare activitățile zilnice. Până la sfârșitul ciumei în Europa, milioane de oameni muriseră, iar lumea pe care supraviețuitorii o cunoscuseră avea să se schimbe radical.
Începutul și răspândirea ciumei
Ciuma omorâse oameni în Orientul Apropiat încă dinainte de 1346, dar în acel an a devenit mai gravă și mai răspândită. În 1343, mongolii conduși de Hanul Djanibek (1342-1357) au reacționat la o încăierare de stradă în orașul Tana din Crimeea, controlat de Italia, în timpul căruia un negustor creștin italian a fost ucis de către un musulman mongol. Tana a fost cucerit cu ușurință de Djanibek, însă numeroși comercianți s-au refugiat în orașul port din Caffa (Feodosia de astăzi, în Crimeea), fiind urmăriți de armata mongolă. Caffa a fost apoi asediat, dar, în același timp, ciuma a început să se răspândească în armata mongolă între anii 1344 și 1345.
Notarul italian Gabriele de Mussi (1280-1356) a fost fie martor ocular la asediu, fie a primit o relatare de la fața locului, pe care a consemnat-o în 1348/1349. El povestește cum, pe măsură ce soldații mongoli mureau și cadavrele lor umpleau câmpul, localnicii din Caffa se bucurau că Dumnezeu îi scăpa de inamici. Cu toate acestea, Djanibek a ordonat ca cadavrele soldaților săi să fie catapultate peste zidurile orașului și astfel ciuma a izbucnit rapid în oraș.
Cercetătorii moderni au sugerat că morții nu i-ar fi putut infecta pe localnicii din Caffa, având în vedere că boala nu putea fi transmisă prin intermediul lor, însă, chiar dacă acest lucru ar fi fost adevărat, multe dintre aceste cadavre – descrise ca fiind „în putrefacție” – erau, cel mai probabil, deja într-o stare avansată de putrefacție, iar gazele și fluidele corporale ar fi putut infecta apărătorii orașului în timp ce încercau să scape de ceea ce de Mussi descria ca fiind „munți de cadavre” (Wheelis, 2).
Numeroși localnici din Caffa au părăsit orașul, îmbarcându-se în patru nave comerciale care au ajuns întâi în Sicilia, după aceea în Marsilia și Valencia, răspândind ciuma la fiecare oprire. Din aceste porturi, alte persoane infectate au răspândit-o în alte părți, până când oamenii mureau în toată Europa, Marea Britanie și chiar în Irlanda, unde navele din Europa acostau pentru comerț.
Cunoștințe medicale
Doctorii vremii nu aveau idee despre cum să gestioneze problema. Nimic din experiența lor nu i-a pregătit pentru epidemia care ucidea oamenii la trei zile de la instalarea simptomelor, în general. Cercetătorul Joseph A. Legan notează:
Atunci când Ciuma Neagră a lovit Europa la mijlocul secolului al XIV-lea, nimeni nu știa cum să prevină sau să trateze boala. Mulți credeau că pot vindeca oamenii de această boală, dar nici sângerările, amestecurile sau rugăciunile nu funcționau. Cadrul intelectual general de abordare a bolii era defectuos. Eșecul medicinei medievale s-a datorat în mare parte aderării stricte la autoritățile antice și reticenței de a schimba modelul de fiziologie și boală prezentat de oamenii din perioada antică. (1)
Nicio lucrare de-ale lui Galen – și puține de-ale altora – nu erau disponibile în latină și greacă pentru doctorul european care trebuia să se bazeze pe traducerile arabe care erau apoi traduse în latină, împreună cu Canonul de Medicină al polimatului persan Ibn Sina (cunoscut și sub numele de Avicenna, 980-1037), a cărui lucrare extraordinară a fost întinată de traduceri nereușite. Potrivit lucrărilor lui Galen, baza medicinei medievale era în principal teoria umorilor – confrom căreia cele patru elemente, pământului, apa, aerul și focul corespundeau cu fluidele corporale: bila galbenă (foc), sângele (aer), flegma (apă), bila neagră (pământ), iar fiecare „umoare” era asociată cu o culoare, un anumit gust, un tip de temperament și cu un anotimp al anului.
Sănătatea oamenilor putea fi afectată de asemenea de aliniamentul astrologic și, desigur, de personaje supranaturale precum Dumnezeu, Satana, diverși demoni și de către „vrăjitoriile” grupurilor marginalizate, precum țiganii, evreii și alții considerați drept „străini”, despre care se credea că au cunoștințe de magie neagră. Cercetătorul George Childs Kohn precizează legat de cauzele găsite pentru ciumă:
Ciuma a fost atribută oricăreia dintre următoarele cauze: aerul și apa poluată, vânturile sudice calde și umede, mlaștinele din apropiere, lipsa soarelui purificator, excrementele și alte gunoaie, descompunerea putredă a cadavrelor, consumul excesiv de alimente (mai ales de fructe), furia lui Dumnezeu, pedeapsa pentru păcatele comise și conjuncția stelelor și a planetelor. Fanaticii religioși susțineau că păcatele oamenilor au cauzat ciuma; ei umblau din loc în loc, biciundu-se în public...Panica era peste tot, oamenii neștiind cum să evite moartea mai bine decât fugind de ea. (27-28)
Cu toate acestea, erau mulți oameni care nu au fugit, ci au încercat să găsească o modalitate de a se lupta cu boala în locurile natale. Pe baza cunoștințelor medicale de atunci, oamenii încercau orice li se oferea ca să răzbească în fața morții, precum leacurile populare care au fost transmise timp de la generație la generație, credința creștină, superstițiile și prejudecățile.
Leacurile de natură animală
Unul dintre cele mai faimoase leacuri era „Metoda Vicary”, numită după doctorul englez Thomas Vicary, care a propus-o pentru prima dată. Se lua un pui sănătos și i se jumulea spatele; această parte din puiul viu se aplica apoi pe nodulii umflați ai persoanei bolnave și puiul era legat de aceștia. Atunci când acesta manifesta semne de boală, se credea că absoarbe boala din om. Acesta era apoi înlăturat, spălat și fixat la loc și acest proces continua până când puiul sau pacientul mureau.
O altă încercare de a găsi un leac a constat în găsirea și omorârea unui șarpe, tăierea acestuia în bucăți și frecarea acestora de buboaiele umflate. Se credea că șarpele, asociat în Europa cu Satana, putea să absoarbă boala din corp, având în vedere că răul era atras de alt rău. Porumbeii au fost folosiți în același mod, dar nu este clar de ce aceștia au fost aleși pentru acest scop.
Un animal foarte căutat pentru puterile sale de vindecare era unicornul. Se credea că băutul unei pulberi făcute din cornul de unicorn măcinat, amestecată cu apă, era un remediu eficient și era, de asemenea, printre cele mai scumpe. Unicornul nu era ușor de prins și trebuia să fie îmblânzit de către o fată virgină tânără. Doctorii care au reușit să pună mână pe asemenea pulbere o foloseau pentru mușcăturile de șarpe, febră, convulsii și răni serioase, deci se credea că va funcționa la fel de bine și în cazul ciumei. Cu toate acestea, nu există nicio dovadă conform căreia ar fi făcut-o mai mult decăt leacurile ce implicau puiul sau șarpele.
Poțiuni, fumigații, sângerări și paste
Poțiunea de unicorn nu era singurul – sau cel mai scump – leac oferit nobilității sau clasei muncitoare înstărite. Un alt remediu era băutul sau mâncatul unei cantități mici de smaralde pisate. Doctorul zdrobea smaraldele cu un mojar și un pistil și apoi îi administra pacientului această pudră fină amestecată în mâncare sau apă. Cei care nu își permiteau să consume smaralde beau arsenic sau mercur, care îi omora mai repede decât o făcea ciuma.
Una dintre cele mai cunoscute poțiuni era Four Thieves Vinegar (Oțetul celor patru hoți), o combinație de cidru, oțet sau vin cu condimente precum salvie, cuișoare, rozmarin și pelin (printre altele) despre care se credea că era o protecție puternică împotriva ciumei. Se crede că a fost creat și folosit de către patru hoți care au fost capabili de a jefui casele celor suferinzi și morminetele celor morți deoarece băutura îi făcea imuni la ciumă. Four Thieves Vinegar este produs și folosit și în zilele noastre în practicarea medicinei homeopate drept un agent antibacterian; deși nimeni nu mai susține că poate vindeca ciuma.
Cea mai faimoasă poțiune în rândul celor bogați era teriacul. Legan menționează că „era foarte dificil de preparat; rețetele conțineau de obicei mai mult de optzeci de ingrediente și cantități semnificative de opiu” (35). Ingredientele erau zdrobite până când deveneau o pastă care era amestecată cu sirop și consumată după nevoi. Exact care erau ingredientele și de ce funcționau este totuși neclar. Teriacul în stare lichidă era de obicei numit melasă, dar se pare că putea fi aplicat și sub formă de pastă.
Pe lângă poțiuni, purificarea aerului era considerată a fi un alt remediu eficient. Din moment ce se credea că ciuma se răspândea prin „aerul poluat”, se dădea cu tâmaie sau pur și simplu cu fum provenit din arderea paielor în case. Oamenii aveau buchete de flori pe care le țineau la nivelul feței, nu doar cu scopul de a alunga mirosul cadavrelor în descompunere, ci și pentru că se credea că fumiga plămânii oamenilor. Această practică a dat naștere rimei pentru copii „inel în jurul trandafirului/o mulțime de flori/cenușă, cenușă, cu toții devenim”, cu referire la practica de a umple buzunarele cuiva cu flori sau cu substanțe frumos mirositoare pentru ca acesta să fie fumigat. Așa cum sugerează rima, aceasta a fost la fel de ineficientă ca și celelalte leacuri.
Se credea de asemenea și că oamenii se pot autofumiga stând aproape de un foc foarte fierbinte care ar elimina boala prin transpirație excesivă. O altă tehnică era aceea de a sta lângă o canalizare deschisă, deoarece „aerul stricat” care provoca boala unei persoane gravita spre „aerul stricat” din canalizarea unui pârâu, iaz sau groapă folosite pentru aruncarea deșeurilor umane.
Sângerarea era un remediu celebru pentru toate tipurile de boli și era foarte practicată în perioada medievală. Se credea că, prin extragerea „sângelui prost” care cauza boala, sănătatea urma să revină prin „sângele bun” care rămânea. Metoda preferată era cea cu lipitori, în cadrul căreia numeroase lipitori erau puse pe corpul pacientului pentru a suge „sângele prost”, însă capturarea lipitorilor era o profesie foarte bine plătită și nu oricine își permitea acest tratament. Pentru cei mai săraci, se făcea o mică incizie în piele cu un cuțit, iar „sângele prost” era colectat într-un pahar și aruncat. O altă metodă similară era cea în care un pahar era încălzit și aplicată cu capul în jos pe pielea pacientului, în special pe buboaie, pentru a absorbi boala.
Pe lângă pasta de teriac, doctorii prescriau de asemenea o cremă preparată din diferite rădăcini, ierburi și flori care era aplicată pe buboaie odată ce deveneau lâncede. Deșeurile umane erau de asemenea preparate într-o pastă cu același scop, ceea ce ducea, fără îndoială, la o infecție și mai mare. Din moment ce se credea că urina curată avea proprietăți medicinale, oamenii făceau baie în ea sau o beau, iar cei care colectau urină erau plătiți bine de către doctorii ce doreau produse curate.
Fuga din zonele infectate și persecutarea
Cei care nu își doreau să se îmbăieze în urină, să fie unși cu fecale sau să încerce alte remedii, au părăsit zonele sau orașele afectate, însă această opțiune era de obicei posibilă doar pentru cei bogați. Poetul și scriitorul italian Giovanni Boccaccio (1313-1375) descrie fuga a zece tineri bogați din Florența la o vilă de la țară în timpul ciumei în opera sa Decameronul (scrisă între 1349 și 1353), în cadrul căreia împărtășesc povești pentru a trece timpul în timp ce ciuma făcea ravagii în oraș.
Acest tip de oameni, și mulți alții din toate clasele sociale, au încercat de asemenea să vindece ciuma prin atacarea a ceea ce credeau a fi sursa ei: grupurile marginalizate care erau considerate străine. Kohn notează:
În anumite zone, ciuma se punea pe seama invalizilor, a nobililor și a evreilor, care erau acuzați de otrăvirea fântânilor publice și care au fost ori alungați, ori arși de vii sau torturați. (28)
Pe lângă grupurile menționate de Kohn, au fost evidențiate multe alte persoane care era considerate în orice fel diferite și care nu erau conforme cu standardele majorității.
Remedii religioase
Acest standard, în cea mai mare parte, a fost stabilit de către biserica medievală, care modela viziunea asupra lumii a majorității populației din Europa la acea vreme. Remediile religioase erau cel mai des întâlnite și, pe lângă biciuirea publică menționată mai sus, erau sub forma achiziționării de amulete și farmece religioase, rugăciunii, postului, participării la slujbe, persecutării celor considerați vinovați și a participării la procesiuni religioase.
În cele din urmă, Papa a interzis biciurea publică, considerând-o ineficientă și supărătoare pentru populație, însă până atunci participanții răspândiseră deja ciuma în fiecare oraș pe care l-au vizitat. Procesiunile, în timpul cărora participanții mărșăluiau și se rugau pentru milă, de obicei dintr-un punct central al orașului până la biserică sau la un altar, aveau același efect la o scară mai mică precum adunările publice pentru slujbe.
Carantină și distanțare socială
Singurul mod eficient de a opri răspândirea ciumei – nu și de a o vindeca – era separarea celor bolnavi de cei sănătoși prin carantinare. Orașul port Ragusa (Dubrovnik de astăzi, Croația), la acel moment sub controlul Veneției, a fost primul care a inițiat această practică, prin intermediul unei perioade de izolare de 30 de zile impusă navelor ce acostau în oraș. Populația din Ragusa a fost extrem de epuizată de ciuma din 1348 și oamenii au recunoscut că boala era infecțioasă și poate fi transmisă la alți oameni. Politica din Ragusa a fost una eficientă și a fost adoptată și de alte orașe și prelungită la 40 de zile sub legea quarantino (40 de zile), care a dus la denumirea in limba engleză de carantină.
Deși se pare că carantina și distanțarea socială au avut un efect pozitiv, guvernele nu s-au grăbit să implementeze aceste politici, iar erau erau reticenți la acestea. Kohn notează:
S-a ordonat separarea celor bolnavi în multe orașe, dar în unele dintre ele practica și stațiile de carantină au fost puse în funcțiune prea târziu, precum în Veneția sau Genova, unde jumătate din populație a murit. (28)
Pe de altă parte, Milano a impus măsuri și proceduri stricte și a avut un succes mai mare în a controla răspândirea bolii. Autoritățile milaneze nu au tolerat nicio disensiune în rândul cetățenilor în ceea ce privește respectarea legilor carantinei, închizându-i la un moment dat pe locuitorii a trei case înăuntru, unde se presupune că au murit. În 1350, au construit o structură în afara zidurilor orașului – casa ciumei – unde victimele ciumei erau adăpostite și unde puteau fi îngrijite. Doctorii care se ocupau de ciumă sunt reprezentați purtând pelerine și pălării cu măști cu cioc, despre care se credea că protejează purtătorul prin distanțarea feței medicului – în special a nasului și a gurii – de pacientul infectat.
Concluzie
Pe măsură ce ciuma făcea ravagii, s-au încercat alte măsuri, precum spălarea banilor cu oțet, fumigarea scrisorilor și a documentelor cu tămâie și încurajarea oamenilor să aibă gânduri pozitive, din moment ce părea evident că atitudinea generală a pacientului îi determina în mare măsură șansele de supraviețuire. Niciuna dintre acestea nu s-a dovedit la fel de eficientă precum separarea celor bolnavi de cei sănătoși, însă oamenii tot încălcau măsurile de carantină și continuau să răspândească boala.
Pe măsură ce ciuma și-a urmat cursul, peste 30 de milioane de oameni – între 30 și 50% din populație Europei – muriseră. Pierderea de populație a transformat societate europeană, punând capăt sistemului feudal, stabilind salarii pentru foștii șerbi și elevând statutul femeii, având în vedere că multe mame, soții și fiice au supraviețuit bărbaților din familie și și-au asumat rolul acestora.
Kohn notează că „pentru mulți istorici, Ciuma Neagră marchează sfârșitul Evului Mediu și începutul perioadei moderne” (28). Această concluzie este una solidă pentru că, ulterior, deziluzia oamenilor față de paradigmele religioase, politice și medicale ale trecutului i-a inspirat să caute alternative, iar acestea vor fi exprimate pe deplin în era Renașterii, care a pus bazele epocii moderne.
