Procesul și execuția Mariei Antoaneta (1755-1793), fosta regină a Franței, a fost printre evenimentele ce au declanșat Domnia Terorii din timpul Revoluției Franceze (1789-1799). Acuzată de o serie de infracțiuni precum conspirarea cu puteri străine împotriva securității Franței, Maria Antoaneta a fost găsită vinovată de înaltă trădare și executată pe 16 octombrie 1793.
Cel puțin din momentul poveștii cu colierul cu diamante din 1785, Maria Antoaneta era extrem de nepopulară în Franța și era ținta unor zvonuri nebunești și a unor libelles scandaloase. Acuzată că ar fi fost o spioancă austriacă, o cheltuitoare neglijentă și că ar fi avut un comportament deviant și lipsit de moralitate, asocierea acesteia cu monarhia franceză a contribuit la pierderea popularității la începutul Revoluției. La începutul Războiului Primei Coaliții (1792-1797), ea spera să pună sfârșit Revoluției trimițând secrete militare contactelor sale din Austria, dar a fost încarcerată împreună cu familia sa de către revoluționari în urma Insurecției de la Palatul Tuileries din august 1792.
După procesul și execuția lui Ludovic al XVI-lea în ianuarie 1793, ea a fost încarcerată în continuare alături de cumnata sa, doamna Elizabeta și de copiii acesteia: prințesa în vârstă de 14 ani, Maria-Tereza și băiatul de 8 ani, Louis-Charles, care a fost recunoscut de către regaliști drept Ludovic al XVII-lea, regele de drept al Franței.
Văduva Capet
Execuția lui Ludovic al XVI-lea al Franței (a domnit 1774-1792) a lăsat în urmă o Maria Antoaneta copleșită de durere. Precum o fantomă, ea bântuia prin camerele sale din Turnul Templului, fortăreața închisorii din Paris unde ea și copiii ei erau închiși de către guvernul revoluționar. În zilele ce au urmat după moartea soțului său, fosta regină abia mai vorbea sau mânca. Ea refuza chiar și să iasă în grădină să ia aer proaspăt, din moment ce acest lucru însemna să treacă pe lângă camerele goale și dureros de liniștite ale regelui. Maria Antoaneta devenise palidă și bolnăvicioasă în timpul încarcerării, iar părul îi albise din cauza stresului. Nu mai era numită cu respect „Majestatea Sa”, ci „Văduva Capet” sau, mai simplu, Antoaneta Capet.
În ciuda durerii sale, regina ar fi avut motiv să creadă că ce a fost mai rău s-a întâmplat în februarie 1793. Moartea lui Ludovic a pus capăt fluxului de avocați și funcționari publici care veniseră să se întâlnească cu fostul rege, redându-le prizonierilor regali intimitatea atât de necesară. Gardienii închisorii nu se mai oboseau să le monitorizeze conversațiile private, iar Mariei Antoneta i s-a permis să comande o nouă rochie neagră, ca să își poată jeli soțul în mod corespunzător. Pentru moment, exista o șansă ca Maria Antoneta și copiii ei să poată fi liberi. Sângele regelui a trebuit să fie vărsat pentru supraviețuirea republicii, însă în ciuda reputației ei defăimătoare, Maria Antoaneta nu fusese încă găsită vinovată de nicio infracțiune și execuția ei nu se afla pe ordinea de zi a Convenției Naționale. Într-adevăr, Ludovic al XVI-lea fusese asigurat înainte să moară că familia sa va fi nevătămată, o promisiune ce i s-a făcut și Mariei Antoaneta, căreia i s-a spus că ideea execuției sale era o „oroare gratuită” ce era contrară politicii Revoluției (Fraser, 408).
Totuși, aceste promisiuni au fost făcute în momentul ascensiunii franceze, atunci când armatele revoluționare doreau să trimită Coaliția înapoi în Germania și Belgia. Într-o lună, totuși, norocul nu a fost de partea Franței. În februarie, lista inamicilor ei a crescut, incluzând Marea Britanie, Spania și Țările de Jos, în timp ce pe 18 martie, austriecii au înregistrat o victorie majoră în Bătălia de la Neerwinden, recucerind Belgia pentru împăratul lor și fortându-i pe francezi să revină în defensivă. În aceeași lună a izbucnit Războiul brutal din Vendée, o rebeliune a catolicilor și a regaliștilor care l-au recunoscut pe fiul de 8 ani al Mariei Antoaneta, Louis-Charles, drept regele Ludovic al XVII-lea al Franței.
Simțindu-se încolțiți, liderii revoluționari și-au vărsat furia asupra propriei „lupoaice austriece” și a puilor ei regali; Maximilien de Robespierre i-a cerut fostei regine să se prezinte în fața Tribunalului Revoluționar pentru a fi judecată, reamintindu-le colegilor că aceasta împărtășise în trecut secrete militare cu inamicii Franței și că nu trebuia să rămână nepedepsită și se bucure de roadele trădării ei. În urma înființării Comitetului Salvării Publice pe 6 aprilie, Republica a luat măsuri drastice împotriva vechii nobilimi, arestând personalități proeminente precum Ducele de Orléans și prințul de Conti. Regina a trebuit să îndure percheziții nocturne sporadice în camerele sale, iar iacobinii au ordonat ca ferestrele sale să fie baricadate.
Poziția reginei a devenit brusc incertă. Pe nepotul său, Francis al II-lea, conducătorul Sfântului Imperiu Roman (1792-1806) nu îl interesa în mod evident de libertatea unei mătuși pe care nu o cunoscuse. El a refuzat orice propunere de a o răscumpăra sau de a o schimba cu prizonieri de război francezi valoroși, iar succesul militar recent al Austriei însemna că era puțin probabil pentru el să accepte orice tratat de pace din partea Franței. Generalul de top al împăratului în Belgia, prințul de Saxa-Coburg, nu a găsit niciun motiv de ordin strategic pentru a-și mobiliza oamenii și resursele cu scopul de a o salva pe regină, mai ales că reușise să izgonească trupele franceze. În plus, oficialii austrieci au fost reticenți în a negocia cu „tâlharii” revoluționari imprevizibili, temându-se că orice încercare de a discuta eliberarea Mariei Antoaneta i-ar putea determina să o dea pe această în judecată.
Un fiu furat
Lispa de reacție a împăratului i-a scos din sărite pe mulți dintre prietenii rămași ai Mariei Antoaneta. Contele Axel von Fersen, viteazul soldat suedez care fusese cândva partenerul reginei, și-a declarat intenția de a aduna un grup de oameni, de a merge la Paris și de a lua cu asalt Templul într-o misiune sinucigașă veritabilă. Contele de La Marck a îndemnat curtea austriacă de la Viena să ofere o răscumpărare pentru eliberarea reginei, subliniind cât de jenant ar fi „pentru guvernul imperial dacă istoria ar putea spune într-o zi că, la 40 de leghe distanță de formidabila și victorioasa armată austriacă, augusta fiică a Mariei Tereza și-a pierdut viața pe un eșafos fără să se facă vreo încercare de a o salva” (Fraser, 420).
În sfârșit, Fersen a fost descurajat de planul său, iar La Marck a realizat că guvernul nu va fi de niciun ajutor. Doar schemele clandestine și private o puteau ajuta pe regină. O astfle de schemă a fost făcută în martie 1793, chiar când poziția reginei începea să se înrăutățească. Planul era de a îî scoate pe Maria Antoaneta și familia sa din Templu deghizați în haine militare supradimensionate, pentru a fi duși mai întâi în Normandia și apoi în Anglia. Planul a eșuat atunci când unul dintre complici și-a pierdut avântul și nu a reușit să obțină pașapoartele false necesare. Un alt complot a fost dejucat în iunie, atunci când Antoine Simon, un fost cizmar și un membru influent al Comunei din Paris, a dat peste un conspirator care pândea suspect în fața camerelor reginei.
În mijlocul acestor încercări eșuate de salvare, situația Mariei Antoaneta doar s-a înrăutățit. Până în iunie, rebelii venețieni au învins toate armatele republicane franceze trimise împotriva lor, în timp ce orașele franceze s-au ridicat împotriva regimului iacobin în cadrul revoltelor federaliste. Din nou, iacobinii frustrați și-au îndreptat atenția către Maria Antoaneta, care începuse să își așeze fiul pe o pernă în capul mesei în timpul meselor; iacobinii au interpretat acest lucru drept un semn cum că Maria Antoaneta ar recunoaște dreptul lui Louis-Charles de a fi rege.
În noaptea zilei de 3 iulie, comisarii au ajuns la Templu, informând-o pe Maria Antoaneta că veniseră să-l ia pe fiul său. Ei i-au explicat că auziseră de un plan de răpire a prințului și că doar voiau să-l mute într-o cameră mai sigură din închisoare. Maria Antoaneta le-a mirosit minciunile și a refuzat să renunțe la fiul său, care a sărit în brațele ei plângând. Timp de o oră, regina a refuzat să se lase influențată, chiar și după ce comisarii au renunțat la pretenții și au amenințat-o cu moartea. Aceasta a cedat doar atunci când au amenințat că îi vor ucide fiica. Louis-Charles a fost luat de lângă mama sa, pe care urma să nu o mai vadă niciodată. În zilele ce au urmat, familia a fost chinuită de plânsul neîntrerupt al băiatului, ce se auzea din camera în care a fost mutat. Maria Antoneta, care era tulburată, urma să își petreacă zilele uitându-se la holul închisorii din camera sa, cu speranța disperată de a-și vedea fiul atunci când era scos la plimbare în grădină.
Scopul revoluționarilor era de a-l reeduca pe tânărul prinț în spiritul republicanismului și de a-i șterge din minte orice pretenție la regalitate. Din păcate, au încredințat bunăstarea sa poate celei mai rele persoane posibile. Antoine Simon era aproape analfabet și extrem de crud, bătându-l fără ezitare pe băiat de fiecare dată când acesta plângea. Era o sursă de distracție pentru Simon și gardieni să-i dea băiatului alcool până intra în stare de ebrietate și să-l învețe cuvinte obscene. În trecut un copil bine făcut și sănătos, Louis-Charles devenise bolnăvicios în timpul încarcerării sale și a suferit la un moment dat de o rană neplăcută, dar accidentală, în zona pubică. Lucrând cu jurnalistul „ultratradical” Jacques-René Hébert, Simon a folosit afecțiunea fizică a băiatului drept „dovadă” că mama sa și de doamna Elizabeta l-au abuzat fizic și sexual. Hébert și Simon l-au influențat pe băiat să scrie o declarație conform căreia l-ar fi abuzat în așa fel. Acest lucru a îngrozit familia regală, Maria Tereza și doamna Elizabeta scriind propriile declarații, susținând că afirmațiile erau false.
Complotul garoafelor
La 2 dimineața pe 1 august, la o lună după ce Louis-Charles a fost luat, oficialii iacobini au trezit-o pe Maria Antoaneta din somn și i-au ordonat să se îmbrace. În urma unei rămas bun grăbit de la Maria Tereza, regina a fost dusă cu o escortă armată la închisoarea Conciergerie, un loc umed și întunecat care reprezenta ultima oprire de pe drumul spre ghilotină. Supranumită de către gardieni „prizonierul 280”, ea era supravegheată permanent, singura ei intimitate fiind o perdea înaltă de un metru în spatele căreia se îmbrăca și folosea toaleta. Spre deosebire de izolarea din Templu, în Conciergerie era plin de avocați, gardieni și vizitatori, precum și de oameni care doreau să o vadă pe regina captivă.
Unul dintre vizitatorii Mariei Antoaneta, Alexandre de Rougeville, a scăpat o garoafă la picioarea reginei. Când a adunat-o de pe jos, ea a descoperit o scrisoarea ascunsă în petalele florii. Aceasta conținea detalii legate de o misiune de salvare, în cadrul căreia ea urma să fie dusă în Germania într-o trăsură. Planul a fost dejucat de unul dintre gardienii reginei, care ori făcea parte din schemă și și-a pierdut cumpătul, ori a dedus din vizitele următoare ale lui Rougeville. În urma descoperirii planului, Maria Antoaneta a fost dusă într-o celulă mai sigură unde a fost interogată timp de două zile. Regina și-a păstrat calmul în ciuda întrebărilor neîncetate, afirmând că interesul ei era doar ca fiului său să îi fie bine și că singurii ei dușmani erau cei care doreau să le facă rău copiilor ei.
În acea perioadă, Comitetul Salvării Publice s-a întrunit pentru a decide soarta reginei. Cel care a susținut cel mai mult execuția sa a fost Hébert, care insinua că vorbește în numele oamenilor. El a afirmat că la moartea reginei trebuie să colaboreze Parisul și Tribunalul Revoluționar, efectiv legând poporul de guvern cu sângele ei. „V-am promis capul Antoanetei”, a declarat Hébert. „Mă voi duce să-l tai eu personal dacă nu mi se oferă curând.” (Fraser, 425). În sfârșit, Comitelul controlat de iacobini au ajuns la o întelegere cu Hébert; regina urma să moară pentru a liniști poporul, iar conducerea girondinilor va fi executată în beneficiul iacobinilor. Așadar, soarte regina a fost pecetluită chiar înainte ca aceasta să fie judecată.
Procesul
În noaptea de 12 octombrie, Maria Antoaneta a fost din nou trezită din somn și adusă în fața Tribunalului Revoluționar pentru a fi judecată. După ce a negat acuzațiile care i-au fost aduse, i s-a dat dreptul la un avocat și a fost trimisă înapoi în celula ei. Spre deosebire de Ludovic al XVI-lea, căruia i s-au oferit săptămâni întregi să își pregătească apărarea, Maria Antoaneta a avut parte doar de câteva ore; avocatul său principal, Claude-François Chauveau-Lagarde, a îndemnat-o să îi scrie Tribunalului și să solicite încă trei zile pentru a se pregăti. Ea a făcut întocmai, dar solicitarea sa a rămas fără răspuns.
Procesul reginei a început pe 14 octombrie 1793. Fiind încă palidă și bolnăvicioasă, îmbrăcată în haine de doliu, înfățișarea reginei i-a speriat pe mulți martori care așteptau să o vadă pe lupoaica feroce din zvonuri. Maria Antoaneta a fost prezentată în fața curții și rugată să se așeze la începutul procesului, după care au urmar ore întregi de contraexaminare a 40 de martori. În timp ce procesul regelui a conținut dovezi solide, inclusiv documente semnate, acuzațiile aduse Mariei Antoaneta au fost mult mai abstracte, în principal pe zvonuri. Primul martor, un căpitan în Garda Națională de la Versailles, a vorbit de presupusele orgii ale bețivilor de care a spus că nu le-a văzut cu ochii lui, în timp ce alt martor a relatat un zvon nefondat conform căruia regina ar fi îmbătat gărzile elvețiene înainte de asaltul de la Palatul Tuileries.
În urma contraexaminării, Maria Antoaneta a răspuns la afirmații scurt și fără angajamente cu: „Nu îmi amintesc” și „Nu am auzit niciodată vorbindu-se de așa ceva.” Ea a negat că și-a convins soțul să părăsească Franța în timpul fugii nefericite de la Varennes din 1791, susținând că nu și-a exercitat niciodată astfel de control asupra deciziilor regelui. Cu altă ocazie, acuzarea a prezentat documente care ar fi fost semnate de regină; atunci când Maria Antoaneta a cerut să știe data documentelor, s-a dovedit că erau „semnate” de Maria Antoaneta după ce aceasta a fost încarcerată. Singura dată când a cedat a fost în timpul interogatoriului cu privire la utilizarea necorespunzătoare a fondurilor destinate reședinței sale, Micul Trianon: „poate că s-a cheltuit mai mult decât mi-aș fi dorit.” (Fraser, 433).
În timp ce cazul de urmărire penală se destrăma, Hébert a decis că este timpul să dezvăluie acuzația de incest. La această acuzație, regina a reacționat dur. „Ai fost tu de față?”, a urlat aceasta la Hébert, refuzând să comenteze situația mai pe larg. Atunci când președintele Tribunalului a întreabt-o pe Maria Antoaneta de ce aceasta a refuzat să răspundă la întrebare, regina a răspuns, „dacă nu am răspuns, este deoarece Natura însăși refuză să răspundă la o astfel de acuzație adusă unei mame” (Fraser, 431). Apoi a făcut un apel emoțional la toate mamele din sală, dintre care unele au răspuns pozitiv și au cerut ca procesul să fie oprit.
Procesul a durat până la 11 noaptea când a fost suspendat pe timpul nopții. S-a reînceput la 8 dimineața următoarea zi și a continuat pentru 16 ore. În timp ce unele dintre acuzații aveau mai mult merit decât altele, cum ar fi acuzația conform căreia ea ar fi livrat secrete militare dușmanilor Franței, majoritatea dovezilor în sine erau slabe. Maria Antoanetaa fost încrezătoare în performanța ei și a crezut că în cel mai rău caz va primi o sentință pe viață. Ea nu știa că soarta ei fusese decisă cu mult timp înainte.
La 4 dimineața pe 16 octombrie, ea a fost găsită vinovată de cele trei acuzații principale aduse ei: conspirație cu puteri străine, epuizarea trezoreriei statului și de înaltă trădare prin acțiuni împotriva securității statului francez. Acuzarea a cerut, și i s-a oferit, pedeapsa capitală. Regina a fost condamnată la execuție mai târziu în acea zi. Când a fost întrebată dacă mai avea ceva de adăugat, Maria Antoaneta pur și simplu a dat din cap.
Execuția
În ultimele ore din viața ei, i s-a permis Mariei Antoaneta să scrie materiale. Într-o scrisoare adresată doamnei Elizabeta, ea scria despre regretul imens de a-și părăsi copiii: „știți că am trăit doar pentru ei și pentru dvs., draga mea soră” (Fraser, 436). Ea a scris despre cum i se va alătura în curând fratelui doamnei Elizabeta, adică lui Ludovic al XVI-lea; Elizabeta însăși li se va alătura celor doi când a fost ghilotinată în luna mai a următorului an. Într-o altă scrisoare pentru copiii ei, Maria Antoaneta i-a rugat să aibă grijă unul de altul, implorând-o pe Maria Tereza să-i ierte minciunile lui Louis-Charles. „Gândește-te la vârsta lui și cât de ușor e să faci un copil să zică ce vrei tu, chiar și lucruri pe care nu le înțelege” (ibidem). Dintre copiii ei, doar Maria Tereza mai ajunge la maturitate, întrucât Louis-Charles urma să moară două veri mai târziu, când se afla încă în captivitate.
După ce și-a scris scrisorile, Maria Antoaneta a refuzat să servească micul dejun, crezând că astfel de hrănire e inutilă având în vedere că „totul s-a terminat pentru mine.” Ea era îmbrăcată într-o rochie albă simplă, părul îî era tăiat și mâinile îi erau legate. În mod umilitor, Maria Antoaneta a trebuit să îi ceară permisiunea călăului să-și dezlege puțin mâinile pentru a putea să se ușureze într-un colț. La 11 dimineața, a fost dusă la ghilotină într-o cărută descoperită, refuzându-i-se dreptul la o căruță acoperită de care a beneficiat soțul său.
Când a ajuns la eșafodul din Piața Revoluției, și-a adunat mândria pe care o mai avea și a urcat treptele. După ce și-a cerut scuze de la călău pentru că-l călcase din greșeală pe picior, a fost ghilotinată la 12:15 după-amiază, în aplauzele unei mulțimi vesele. Odată cu moartea ei, Franța a scăpat de lupoaica austriacă, de așa-numita „Doamnă Deficit”, care a falimentat națiunea atât din punct de vedere moral, cât și financiar. În schimb, Franța a vut parte de zece luni sângeroase, pentru că Maria Antoaneta a fost una dintre primele victime importante ale Regimului Terorii.
