Îngerii din religia creștină sunt pe post de mesageri ai lui Dumnezeu, aduc vești bune și îi ajută pe credincioși. Rolul lor a plecat de la îndatoririle din timpul iudaismului antic și a continuat să se dezvolte pe măsură ce creștinismul a devenit o religie separată.
Origini evreiești și zoroastriene
Ceea ce a devenit religia creștină de sine stătătoare a apărut în secolul I î.Hr. din învățămintele unei mișcări apocaliptice bazate pe slujirea unui predicator itinerant evreu, Iisus din Nazaret. Profeții din Israel preziseseră că Dumnezeu va aduce un Mesia („cel uns”) din linia regelui David, care va contribui la ultima intervenție a lui Dumnezeu din istorie, apocalipsa, zilele cele din urmă. Acesta trebuia să fie regatul lui Dumnezeu pe pământ, pentru a scăpa Israelul de opresorii săi. Rezultatul ar fi un nou eden, planul original pentru oameni al lui Dumnezeu. Apariția lui Iisus este descrisă în evanghelia lui Marcu: „Timpul s-a împlinit și regatul lui Dumnezeu se apropie; pocăiți-vă și credeți în veștile bune.” (Marcu 1:15)
Totuși, diferite grupuri de evrei aveau păreri diferite legate de originea lui Mesia. „Cel uns” în ebraică menționat în textele timpurii provine din povestea în care profetul Samuel îl numește pe David rege turnându-i la propriu ulei în cap. Alții aveau un concept mai ezoteric cu privire la ființa divină.
Imperiul Ahemenid avea stăpânire pe Orientul Mijlociu, care includea Israelul, până când Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.) a cucerit regiunea. Cultul de stat al zoroastrismului a influențat concepte din iudaism. Zeul creator original persan, Ahura Mazda, o ființă de bunătate pură, a emanat spenta mainyu (spiritul/mentalitatea creatoare) în perechi de femei și bărbăți care s-au reprodus. Aceste ființe au creat atât universul fizic, cât și oamenii. La capătul opus al polarității Ahura Mazda se află minciuna, haosul, dezordinea, toate reprezentându-l pe Ahriman.
Termenul de yazata s-a folosit deseori pentru a face referire la spenta mainyu pentru a-i deosebi de agenții lui Ahriman. Yazata este termenul în persană ce numește o ființă „demnă de a fi venerată prin cântece și sacrificii”. Acest lucru a determinat polaritatea opozițională a binelui și a răului (îngeri și demoni), lupte constante dându-se între cele două forțe. În iudaismul antic, doar zeul Israelului putea primi sacrificii, dar îngerii puteau fi chemați pentru ajutor prin ode și rugăciuni. Ideea că oamenii aveau un „înger păzitor” provine din zoroastrism.
Escatologia (studiul evenimentelor din zilele cele din urmă, cuvânt provenit din grecescul escathon) reprezintă ideea din zoroastrism conform căreia bunul zeu creator Ahura Mazda ar salva toți oamenii buni în urma unei conflagrații finale care va sfârși lumea pe care o cunoaștem. El ar trimite un saoshyant, „cel care aduce beneficii” pentru a reînvia sufletele bune. Viii și morții vor fi reuniți și vor trăi în pace și în armonie. Precum îngerii, un saoshyant era demn de a fi venerat. Acest ființă saoshyant a fost percepută de unii precum un Mesia premergător, divin.
Pentru a afirma că Iisus se trage literalmente din linia lui David, creștini s-au folosit de Psalmul 2, în contextul timpurilor antice un psalm despre David în postura de prim rege:
Domnul a zis către Mine: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului.” Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi!
(Psalmul 2:7-9)
Totuși, termenul „fiul lui Dumnezeu” apare pentru prima dată în Geneză și se referă la îngeri. De la început, mișcarea legată de Iisus s-a confuntat cu problema că îngerii erau nemuritori, iar Iisus a murit prin răstignire. Un Mesia mort nu era de mare ajutor pentru evrei. S-a găsit o rezolvare prin intermediul unei presupuneri conform căreia Iisus a fost readus la viață și apoi trimis în rai pentru a sta la dreapta Tatălui.
Scrisorile lui Pavel
Cele mai vechi învățăminte ale creștinismului provin din scrisorile unui fariseu, Apostolul Pavel (cca. 5-60 î. Hr.). Inițial, el a fost împotriva acestor învățăminte. Pavel a avut o revelație divină atunci când o voce l-a însărcinat să fie apostolul oamenilor, un mesager, vestitor care să aducă „veștile bune” (conceptul ulterior apărut de „evanghelie”). Apostolul Pavel a călătorit în orașe din partea de est a Mediteranei și a stabilit comunități de evrei și de neamuri (foști păgâni) credincioși. În ceea ce privește rolul îngerilor de vestitori ai mesajelor, Pavel ar putea folosi analogia pentru el însuși:
Dar ştiţi că din cauza unei slăbiciuni a trupului, am binevestit vouă mai întâi. Şi voi nu aţi dispreţuit încercarea mea, ce era în trupul meu, nici nu v-aţi scârbit, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus. (Galateni 4:13-14).
Pavel a recunoscut în mod deschis că judecată și crucificarea lui Iisus din Nazaret au fost o problemă: „dar noi îl vestim pe Hristos răstignit, o piatră de poticnire pentru evrei și o nebunie pentru neamuri” (1 Corinteni 1:23). Prin urmare, învățămintele lui Pavel legate de Hristos reprezintă ceea ce învățații numesc cristologie, un termen modern, ce desemnează studiul naturii lui Hristos, divină ori umană. Scrisoarea lui Pavel către romani începe astfel:
Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor, adică pe Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 1:1-4).
Acesta a reflectat asupra viziunilor primilor ucenici legate de ființa umană care ulterior a urcat la ceruri după învierea sa și a devenit nemuritor.
Pavel a îmbunătățit definiția lui Hristos în ceea ce urma să devină un principiu central al noii religii după separerea creștinismului de iudaism. Scrisoarea lui Pavel către filipeni conține un imn timpuriu închinat lui Hristos:
Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a socotit ca tâlhărie a fi egal cu Dumnezeu, Ci s-a făcut pe sine însuși lipsit de importanță și a luat asupra lui chipul unui rob și a fost făcut în asemănarea oamenilor; Și, fiind găsit la înfățișare ca un om, s-a umilit și s-a făcut ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce. De aceea Dumnezeu l-a și înălțat cel mai mult și i-a dat un nume care este mai presus de fiecare nume, Pentru ca, la numele lui Isus, fiecare genunchi să se plece, al celor din cer și de pe pământ și de sub pământ; Și să mărturisească fiecare limbă că Isus Cristos este Domnul, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl. (Filipeni 2:6-11)
„Numele care este mai presus de fiecare nume” se referă la numele sacru al lui Dumnezeu, literele lui YHWH. „Fiecare genunchi să se plece...” este o practică veche ce denotă respect, precum înclinarea sau îngenucherii în fața unei statui sau a unuia dintre zei. În mod unanim se interpretează acest imn drept numirea lui Hristos în calitate de Dumnezeu pe pământ de către Pavel; baza venerării combinate a lui Dumnezeu și Hristos și conceptul ulterior de treime, stabillt de Primul Sinod de la Niceea din 325 d.Hr. Propoziția „Care, în chipul lui Dumnezeu fiind” l-a făcut pe Hristos să fie o ființă divină preexistentă și l-a așezat deasupra îngerilor.
Pavel a eliminat sacrificiile tradiționale din practica venerării culturilor native în rândul neamurilor sale credincioase. Totuși, cele mai vechi referințe legate de venerarea lui Hristos în scrisorile lui Pavel către neamuri se aseamănă cu conceptul de îngeri. Doar Dumnezeu putea primi sacrificii, dar oamenii îi puteau închina imnuri și ode lui Hristos, să-i ceară ajutorul, să vindece și să învie morți în numele său.
De-a lungul scriisorilor lui Pavel, el a criticat „imoralitatea sexuală” a culturii dominante și, cât timp îl așteptau pe Hristos să revină, corintienii trebuiau să se comporte ca îngerii în relațiile interumane, dar fără detalii. În 1 Corinteni, credincioșii ce trăiau în momentul întoarcerii lui Hristos s-ar alătura când întregul universul va fi transformat.
Îngerii în Evanghelie
Cei care au scris Evanghelia și Faptele Apostolilor (70-95 d.Hr.) au inclus multe povești despre aceleași activități ale îngerilor urmând tradițiile Scripturilor iudaice. Îngerii apar atât în formă fizică, cât și în vise și viziuni.
În povestea lui Matei referitoare la nașterea lui Iisus, Iosif întâlnește îngeri fără de nume de câteva oriȘ
1. când află că sortita sa, Maria, este însărcinată
2. când este avertizat să își ducă familia în Egipt din cauza edictului lui Irod de a sacrifica băieții nou-născuți
3. În Egipt, când află că Irod este mort și ei se pot întoarce acasă. Magii au fost avertizați într-un vis să nu îi spună lui Irod, iar ei presupun că un înger a făcut acest lucru în vis.
Matei 22 a introdus un concept care urma să devină parte a angelologiei. Ceea ce a fost prezentat drept o întrebare capcană opozițională de către saduchei, șapte frați s-au căsătorit cu aceeași femeie, văduva primului lor frate, care apoi a murit.
... La înviere, deci, a cărui dintre cei şapte va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer. (Matei 22:28)
Cu alte cuvinte, îngerii nu erau ființe asexuale, care nu sunt supuși la tentații sexuale sau carnale. Ca atare, ei erau modele împotriva imoralității sexuale și a stilul de viață deviant.
Evanghelia lui Luca începe cu povestea veche a nașterii lui Ioan Botezătorul, născut din cuplul steril format din Elizabeta și Zaharia. În poziția sa de mare preot, Zaharia se afla în Sfânta Sfintelor atunci când un înger i-a apărut în cale și a prezis nașterea fiului lor, Ioan Botezătorul. Luca a adăugat că un înger i-a apărut în cale Mariei pentru a o informa că va avea un fiu prin „duhul lui Dumnezeu” (eveniment numit Buna Vestire). După nașterea lui Iisus, păstorii de pe câmp au fost vizitați de o mulțime de îngeri, care au anunțat nașterea în chip de sărbătoare.
În pilda lui Luca despre omul bogat și Lazăr, un înger i-a cărat cadavrul lui Lazăr „lângă Avraam” (Luca 16:22). Această poveste a devenit baza învățămintele creștine de mai târziu care afirmă că, după moartea unui creștin bun, îngerii îl acompaniază pe acesta și îl duc în rai. Așa cum arată scrierile Episcopului Tertulian (155-220 d.Hr.):
Când, prin forța morții, sufletul este smuls din greutatea cărnii care l-a închis, tremură de emoție la vederea chipului unui înger, invocatorul sufletelor, dându-și seama că veșnicul său lăcaș a fost pregătit. (De Anima, cap. 53)
A patra Evanghelie a lui Ioan este o replică a versiunii lui Pavel cu privire la un Hristos preexistent. El a folosit conceptul de logos (rațiune divină) a lui Platon, care a apărut în formă fizică pentru conceptul creștin de reîncarnare. Ioan se referea în mod constant la „coborâre” și ”ascensiune”. El nu a folosit cuvântul „răstignire”, dar s-a referit la Iisus drept „ridicat”. Iisus preexistent a coborât pe pământ și s-a ridicat după aceea la ceruri.
Toate cele patru Evanghelii prezintă îngeri fără de nume care locuiesc în mormântul lăsat gol de Iisus după învierea sa. Îngerii sunt pe post de martori ai învierii lui Iisus din morți. Aceștia anunță vestea, prima oară femeilor, apoi ucenicilor, aceștia din urmă trebuind să răspândească vestea în lume.
Faptele Apostolilor
Continuarea Evangheliei sale, Faptele Apostolilor, este povestea care arată cum creștinismul timpuriu s-a răspândit din Ierusalim în orașele din zona est mediteraneană după moartea lui Iisus cu ajutorul primilor misionari creștini și a călătoriilor făcute de Apostolul Pavel. Îngerii apar oriunde. În Faptele Apostolilor 1:9-11, după ascensiunea lui Iisus, doi îngeri apar în calitate de martori la ridicarea lui Iisus la ceruri. Îngerii li se arată lui Petru, Cornelius, Filip și lui Pavel. Pe lângă revelații și explicații, unul dintre rolurile îngerilor prezentat în Faptele Apostolilor este acela de motiva pe adepți să ducă credința și în alte orașe și provincii. Îngerii avertizează în legătură cu opoziția și cu persecuția, dar de asemenea promit că apostolii vor primi ajutor în timpul acestor încercări.
În cartea Revelația (Apocalipsa) scrisă de Ioan de Patmos, în viziunile sale din zilele cele din urmă, un grup de îngeri îl conduc pe Ioan prin rai și îi dezvăluie ce se va întâmpla când Hristos își va muta împărăția pe pământ. În Revelația, arhanghelul Mihail este cel care mai devreme îl izgonise pe îngerul rebel Satana din rai, care este în final distrus de Hristos.
În Scrisorile către Evrei din Noul Testament, ni se prezintă mai multe argumente conform cărora îngerii ar fi subordonați lui Iisus:
Căci căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”? Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu”? Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel Întâi Născut, zice: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:5-7)
Îngeri păzitori
Conceptul de îngeri păzitori a fost evidențiat în Matei 18:
În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor… Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu, care este în ceruri. (Matei 18:1-3; 18:10)
În cadrul cultului sfinților, înființat în secolul al IV-lea, creștinii i-au ridicat pe cei care au murit la rangul de martiri, fiind transformați în prezența lui Dumnezeu. Martirii au priviliegiul pe care îl au îngerii de a se afla cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu și acum au rolul de mediatori care pot fi chemați pentru beneficii individuale sau comunitare.
Îngerii în Antichitatea Târzie și în Evul Mediu
Odată cu trecerea la creștinism în timpul lui Constantin, împăratul roman a conferit legalitate mișcării creștine prin Edictul de la Milano din 313 d.Hr. El a promovat în același timp iconografia creștină prin intermediul mozaicurilor și a portretelor elaborate. În calitate de trimis al lui Dumnezeu pe pământ, Constantin I și împărații ce-l succedau erau portretizați cu o aură deasupra capului. Arhanghelii aveau săbii, portretizând rolul lor de a răspândi poruncile lui Dumnezeu. Imaginile cu îngeri au fost incorporate în picturi murale din biserică și în arhitectura catedralelor.
Îngerii și-au păstrat rolul de bază de aduce „veștile bune” de la Dumnezeu sau Hristos din când în când și de-i ajuta pe credincioși. În dispozitivul literar al literaturii romantice, poveștile martirilor timpurii erau presărate cu detalii despre îngeri care făceau miracole pentru a diminua durerea și suferința celor persecutați. Un grup de femei au fost onorate drept martire virgine. În timp ce se aflu la închisoare, s-au confruntat cu tentative de viol din partea legionarilor, dar îngerii le-au ajutat mereu să reziste. Sfânta martiră din secolul al IV-lea, Caterina din Alexandria, a fost ajutată de către îngeri în timpul încercărilor sale, îngeri care îi aduceau mâncare și apă. După ce au murit pentru credința lor, multe dintre aceste martire au fost duse în rai de către îngeri.
Instituția dominantă din Evul Mediu era biserica catolică care ținea locul împărăției lui Dumnezeu până la întoarcerea lui Hristos. În context, poveștile cu îngeri au validat ritualurile și regulile bisericii medievale, îngerii fiind folosiți drept simbol al răsplății și a pedepsei pentru puncte de vedere divergente și pentru păcate. Oamenii puteau să cheme îngerii pentru a face dreptate în această lume în cazul unui dezastru sau împotriva unui adversar, în timp ce aceștia așteaptă împărăția lui Dumnezeu.
Monahii erau de asemenea considerați „martiri în viață” și ridicați la ceruri după moartea lor. Ceea ce a devenit instituția monahismului a fost înființat de către Antonie din Egipt (251-356 d.Hr.). Antonie s-a retras în deșert pentru a se concentra doar pe Dumnezeu. Scos din contextul unei vieți normale, viața de zi cu zi a călugărilor medievali includea asceza, realizată prin castitate, celibat și consum zilnic limitat de alimente. În literatura contemporană, ei erau descriși drept „îngeri în viață”, luptându-se cu tentațiile aduse de diavol și de demoni. Diavolul ar apărea în vise, iar condițiile dure de trai dintr-o mânăstire medievală simulau greutățile din iad în viața de apoi.
Literatura și arta renascentistă
În Divina Comedie a lui Dante Alighieri, îngerii îl ghidează prin infern (iadul), purgatoriu și paradis. Acești îngeri nu erau concepuți din materia fizică, aveau inteligență pură și scopul lor era de a îndeplini voința lui Dumnezeu. În timpul perioada Renascentiste (secolele XIV-XVI), iconografia cu îngeri a devenit o metodă populară care ilustra poveștile tradiționale din Biblie. Artiștii reprezentau îngerii în rochii contemporane cu perioada aceea, dar cu aripi și cu aure deasupra capetelor.
Artiști precum Giotto (1267-1337), Hieronymus Bosch (1450-1516) și Michelangelo (1475-1564), au prezentat viziuni polarizate asupra îngerilor și demoni și soarta oamenilor.
În perioada aceea s-au descoperit rămășite arheologice ale Romei antice. Decorațiile de pe pereți au dezvăluit niște putti („băieți tineri”), imagini cu Eros, fiul lui Venus. Acestea au devenit heruvimii artei creștine. A fost o metodă preferată de a elimina agresivitatea și uneori pedepsirea heruvimilor originali dintr-o imagine a inocenței și a bunătății.
