În 1939, Adolf Hitler (1889-1945), liderul Germaniei naziste, amenința cu ocupația Regiunii Sudete din Cehoslovacia. Motivul prezentat a fost acela că germanii sudeți erau reprimați, iar Hitler intenționa să creeze o „Germania mai mare”, care ar fi inclus toți vorbitorii de limbă germană din Europa. În cadrul Acordului de la München din septembrie 1938, Marea Britanie, Franța și Italia s-au unit pentru a recunoaște pretențiile Germaniei asupra Regiunii Sudete. Acest act de liniștire a fost menit să evite un război.
În martie 1939, Hitler a ocupat regiunile Boemia și Moravia din Cehoslovacia, Slovacia devenind un stat client al Germaniei, Ungaria și Polonia luând ce a mai rămas din vechea Cehoslovacie. Atunci când Hitler a invadat Polonia în septembrie 1939, Marea Britanie și Franța au declarat într-un final război. Cehoslovacia fusese trădată și împărțită pe degeaba.
Marea Germanie a lui Hitler
Hitler își pusese speranțele în construirea unui imperiu german sau mai bine zis o „Germanie mai Mare”, cum l-a numit în cartea sa Mein Kampf (publicată în 1925), în care acesta descria nevoia de Lebensraum (spațiu vital) pentru oamenii din Germania – ținuturi noi de care pot profita. Odată ajuns la putere în 1933, Hitler a urmat o politică externă agresivă al cărei scop era de a recupera pierderile teritoriale ale Germaniei din urma Tratatului de la Versailles care încheiase în mod oficial Primul Război Mondial (1914-1918).
Primul pas practic spre o Germanie Mare a fost un plebiscit în regiunea Saar, bogată în cărbuni, care a făcut parte din Germania de Vest, dar care a fost guvernată de Liga Națiunilor (precursoarea Organizației Națiunilor Unite) de la sfârșitul Primului Război Mondial. În martie 1935, votanții au decis în număr mare să se alăture din nou Germaniei. Un an mai târziu, în martie 1936, forțele armate ale Germaniei au ocupat Renania, o zonă industrializată între Germania și Franța, despre care Tratatul de la Versailles a convenit că nu urma să aibă parte de prezență militară. Așa cum s-a întâmplat în cazul invadării Manciuriei chinezești de către Japonia în 1931 și cea a Abisiniei (Etiopiei) de către Italia în 1935, Liga Națiunilor nu a oferit niciun răspuns cu substanță. Încurajat de acest lucru, Hitler a repudiat Tratatul de la Versailles și și-a îndreptat atenția către consolidarea de alianțe. În octombrie 1936, Germania și Italia deveneau aliate, creând Axa Roma-Berlin. În noiembrie 1936, Italia și Germania (și mai târziu Japonia) au semnat Pactul AntiComintern, un tratat de cooperare reciprocă în vederea construirii imperiului și un front unit împotriva comunismului. Hitler se putea concentra acum pe următoarea sa victimă: Austria.
Hitler nu își dorea doar să aibă mai mulți vorbitori de limba germană sub aripa sa, ci și materiile prime și rezervele valutare ale Austriei; ambele erau extrem de necesare pentru constisitorul program de reînarmare pe care Germania îl întreprindea. În 1938, Hitler a pus presiune pe cancelarul austriac Kurt von Schuschnigg (1897-1977) să numească miniștri naziști în guvern, însă când Schuschnigg a plănuit un plebiscit pentru independență pe 13 martie, Hitler și-a mobilizat armata, care a trecut granița pe 12 martie. În mod crucial, Hitler dispunea de trei factori în favoarea sa: sprijinul a jumătate din populația austriacă, incapacitatea armatei austriece de a opune o rezistență eficientă și promisiunea dictatorului fascist italian Benito Mussolini (1883-1945) de a nu interveni. Guvernul austriac a capitulat ușor, iar mesajele radio au îndemnat oamenii să nu opună rezistență. Anschluss a fost realizat.
Marile puteri, toate dorindu-și să evite începerea unui alt război mondial, nu au reacționat dur la Anschluss și s-au consolat cu popularitate de care se bucura preluarea puterii în Germania și Austria, indicată de voturile pro Anschluss în proporție (improbabilă) de 99%. Austria a fost absorbită în cel de-al treilea Reich și a devenit o provincie germană. Deținerea Austriei i-a oferit lui Hitler o poziție strategică puternică în Europa Centrală, o bază de la care putea lansa noi invazii, în special în Balcani și în următoarea sa țintă, Cehoslovacia. În mai 1938, Hitler le-a spus generalilor săi: „este voința mea de neclintit să distrug Cehoslovacia prin acțiuni militare în viitorul apropiat” (Dear, 597). Totuși, ceea ce își dorea Hitler mai mult era o scuză de a cuceri Cehoslovacia. După cum s-a dovedit, nu a avut nevoie de ea, deoarece puterile occidentale au conspirat pentru a-i oferi lui Hitler țara pe tavă.
Problema cehă
Cehoslovacia a fost creată după Primul Război Mondial, regiunea fiind parte a Imperiului Austro-ungar desființat la acea vreme. Tratatul de la St. Germain (1919) și cel de la Trianon au format Cehoslovacia, fiind în multe moduri o amalgamare de diferite regiuni. Era o republică democratică cu un guvern condus de președintele Edvard Beneš (1884-1948). În 1938, Cehoslovacia cuprindea 10 milioane de cehi, 3 milioane de slovaci, 3 milioane de vorbitori de limbă germană, 700.000 de unguri, 500.000 de ucrainieni și 60.000 de polonezi. Guvernul Cehoslovaciei era dominat de cehi, ceea ce a dus la nemulțumiri din partea celorlalte grupuri care considerau că interesele lor nu erau reprezentate în mod corespunzător.
Unul din avantajele cele mai mari ale Cehoslovaciei era industria grea, iar altul erau fortificațiile defensive. Așa cum menționează istoricul W.L. Shirer, „Cehoslovacia s-a transformat în anii care au urmat înființării sale din 1918 în cel mai democratic, progresist, luminat și prosper din Europa Centrală” (358). O parte semnificativă a industriei grele din țară și mare parte din populația germană se găseau în regiunea sudetă, regiunea de frontieră vestică a statului, care era acum înconjurată pe trei laturi de cel de-al Treilea Reich. Un alt avantaj al țării era armata sa bine echipată, compusă dintr-un milion de oameni. Dacă Hitler ar fi cucerit Cehoslovacia, pe care o descria drept un portavion inamic în Europa Centrală, ar fi trebuit să acționeze cu grijă.
În primăvara anului 1938, un grup de cehi și germani, reprezentat de Partidul German Sudet (PGS) condus de Konrad Henlein (1898-1945), a făcut presiuni în legătură cu fuziunea cu Germania. Henlein și partidul său erau echivalentul cehoslovac al Partidului Nazist German, de la care a primit atât bani, cât și directive. Hitler l-a îndemnat pe Heinlein să ceară concesii guvernului cehoslovac pe care acesta nu le putea oferi. În Germania, ministrul propagandei, Joseph Goebbels (1897-1945) a orchestrat o campanie susținută de dezinformare pe tema germanilor din regiunea sudetă ce sufereau din cauza guvernului cehoslovac. Ideea conform căreia germanii erau o minoritate reprimată în Cehoslovacia a fost o ficțiune destul de folositoare pentru presa internațională, de asemenea. Regiunea Sudetă nu fusese niciodată în istorie parte din Germania iar acum, cu toate acestea, Germania solicita „returnarea” acesteia.
Hilter a utilizat în mod repetat cacealmaua pentru a câștiga teritorii. Cehoslovacia nu a fost un caz diferit, dar era nevoie de un anumit grad de diplomație. Atât URSS, cât și Franța semnaseră un tratat în 1935 care promitea să protejeze Cehoslovacia de agresiunea externă (deși URSS era dispusă să acționeze doar dacă Franța se mobiliza întăi). Cehoslovaica era de asemenea membră a Ligii Națiunilor, iar dacă era atacată, în teorie ceilalți membri erau obligați să o apere în fața agresorilor. Un alt obstacol era acela că granița pe care o împărțea cu Germania și Austria erau bine fortificate. Hitler le-a ordonat generalilor săi să pregătească un plan de invadare, cu numele de cod Fall Grün (Cazul Verde). Trupele au fost mutate la granița de sud a Germaniei. Părea că Hitler dorea să invadeze, sau era din nou o cacealma? Pe 12 septembrie, în timpul Mitingului de la Nürnberg din în acel an, adunarea anuală a Partidului Nazist, Hitler a ținut un discurs virulent în care ataca tratamentul pe care îl aplica guvernul cehoslovac germanilor din Cehoslovacia. Hitler a zis: „Din punct de vedere economic, acești oameni [germanii din regiunea sudetă] au fost ruinați în mod deliberat și apoi supuși unui proces lent de exterminare. Suferința germanilor este fără de sfârșit.” (Hite, 392).
Între timp, Cazul Verde a primit o dată: 30 septembrie. Prim-ministrul britanic, Neville Chamberlain (1869-1940) nu știa de acest lucru, dar știa foarte bine de „plângerile” germanilor din discursurile publice ale lui Hitler și din mișcările trupelor germane. În august, Chamberlain a trimis un emisar, pe lordul Runciman, pentru a asculta doleanțele germanilor sudeți. Chamberlain l-a vizitat pe Hitler în Bavaria în persoană pe 15 septembrie pentru a încerca să îl convingă să nu fie agresiv față de o altă țară vecină. Zborul de 7 ore a fost prima experiență cu avionul a prim-ministriului. Hitler l-a primit pe Chamberlain la reședința sa din Berchtesgaden și a sugerat ca Germania să primească regiunea sudetă în cazul în care un plebiscit ar indica aprobabrea poporului pentru o astfel de măsură. Chamberlain a fost de acord în principiu și a primit de la Hitler o promisiune conform căreia nu va fi întreprinsă nicio acțiune militară până când Parlamentul britanic nu se va fi reunit pe această temă și Franța nu va fi consultată. Hitler a fost de acord cu ușurință, având atfel mai mult timp la dispoziție pentru a duce Cazul Verde spre perfecție.
Guvernul britanic și cel francez au fost de acord cu cererea lui Hitler, iar guvernul cehoslovac a fost informat de aceste planuri, pe care le-a respins pe motivul că, mai devreme sau mai târziu, vor aduce toată țara sub stăpânirea lui Hitler. Mare Britanie și Franța i-au oferit atunci un ultimatum guvernului cehoslovac conform căruia dacă acesta nu urma să le înmâneze Regiunea Sudetă, atunci nicio țară nu ar fi sprijinit ce mai rămânea din Cehoslovacia în viitor. După cum a spus succint Beneš, „am fost trădați într-un mod josnic.” (Shirer, 391)
Hitler și Chamberlain s-au întalnit din nou pe 22 septembrie, de această dată la Godesberg pe Rin. Hitler, simțind că Chamberlain își dorea să evite un război cu orice preț, a crescut numărul de cerințe: Cehoslovacia trebuia să cedeze de asemenea teritorii Poloniei și Ungariei. Ceea ce voia Hitler cu adevărat era o ocupație militară, deoarece o astfel de mișcare ar fi restabilit încrederea armatei în liderul lor. Chamberlain a fost în principiu de acord cu aceste noi cerințe, dar Parlamentul britanic le-a respins ulterior, așa cum a făcut și guvernul francez. Între timp, Beneš, a mobilizat armata cehoslovacă. Pe 26 septembrie, Hitler a ținut din nou un discurs în Berlin în care ataca guvernul cehoslovac. Pe 27 septembrie, Marea Britanie și-a mobilizat marina militară. Războiul părea să fie inevitabi, iar Chamberlain a făcut o declarație celebră într-o emisiune radio de la BBC la ora 20:30:
Cât de oribil, fantastic, incredibil este că ar trebui să purtăm măști de gaze aici din cauza unor certuri dintr-o țară îndepărtată între oameni despre care nu știm nimic.
(McDonough,77).
Ascultătorii din Marea Britanie erau convinși că se vor trezi următoarea zi în mijlocul unui război. Apoi, un miracol a avut loc.
Acordul de la München
Târziu în noaptea de 27 septembrie, Hitler și Chamberlain au schimbat o ultimă corespondență în care ideea conform căreia Germania urma să preia Regiunea Sudetă, iar acest lucru urma să și garanteze că restul independenței Cehoslovaciei a fost abandonată provizoriu. I s-a trimis o telegramă lui Mussolini, care era dornic să amâne un război din cauza stării precare de reînarmare a Italiei, telegramă în care era îndemnat să îl convingă pe Hitler să organizeze o conferință la München în cadrul căreia liderii Marii Britanii, Franței, Germaniei și Italiei să poată avea o ultimă șansă de a rezolva criza Cehoslovaciei prin intermediul diplomației. Hitler i-a acceptat propunerea lui Mussolini. Conferința de la München s-a ținut pe 29 și 30 septembrie 1938. Statele Unite nu au participat și nici Uniunea Sovietică și Cehoslovacia nu au fost invitate.
Acordul de la München din septembrie 1938, semnat de către Germania, Franța, Italia și Marea Britanie, i-a permis Germaniei să anexeze Regiunea Sudetă (începând cu 10 octombrie), iar noile sale granițe extinse au fost recunoscute. Cehii trebuiau să părăsească Regiunea Sudetă, care nu trebuia să fie secată de resurse. Restul Cehoslovaciei a primit promisiuni destul de vagi privind independența sa și plebiscit (promisiuni niciodată îndeplinite). Doi diplomați cehoslovaci au fost invitați la München pentru a lua la cunoștință ceea ce deciseseră Marile Puteri să facă cu țara lor. Hitler, între timp, a cutreierat Regiunea Sudetă și a fost primit de mulțimi entuziaste. Hitler își extinsese din nou Marea Germanie cu efort minim și fără vărsare de sânge. El a semnat din proprie inițiativă un document pregătit de Chamberlain, care promitea că Marea Britanie și Germania nu vor intra în război una împotriva celeilalte.
Odată întors acasă, Chamberlain a declarat cu mândrie în fața britanicilor că a obținut „pacea în timpurile noastre” (McDonough, 121). El a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace în 1938 (pe care nu l-a câștigat, probabil în concordanță cu viitoarele evenimentele). Acordul de la München s-a dovedit a fi actul final de reconciliere, o politică care le-a permis liderilor mondiali să se convingă că Hitler nu va continua să se extindă în restul Europei. Evitarea unui alt război mondial era prioritatea multor lideri, politicieni și a marii majorități publice din Marea Britanie și Franța. Reconcilierea, trebuie menționat acest fapt, a câștigat de asemenea timp pentru reînmarmare în cazul tuturor părților. Era totuși un preț de plătit, și unul mare. URSS privea acum Marea Britanie și Franța cu și mai multă suspiciune decât înainte. Era clar pentru liderul sovietic Joseph Stalin (1878-1953) că puterile vestice erau mulțumite cu expansiunea Germaniei atâta timp cât se îndrepta spre URSS. Stalin trebuia să caute aliați în altă parte în cazul unui viitor război. Oamenii din Cehoslovacia s-au simțit complet trădați atât de Marea Britanie, cât și de Franța. Alte state vecine au început să destabilizeze o Cehoslovacie serios slăbită. În a doua săptămână din octombrie, Polonia a cucerit partea de est a regiunii Teschen (Český Těšín pentru cehi, Ciesyn pentru polonezi). Ce era mai rău avea să vină.
Ciopârțirea Cehoslovaciei
Pe 5 octombrie 1938, Regiunea Sudetă a fost anexată la cel de-al Treilea Reich, iar Henlein a fost numit Gauleiter (guvernator regional). Hilter a inspectat fortificațiile cehoslovace în persoană. Albert Speer (1905-1981), viitorul ministrul armamentului, a notat că:
Fortificațiile de la granița cehă au provocat uimire pe scară largă. Spre surprinderea experților, un bombardament de test ne-a demonstrat că armele noastre nu le-a putut distruge. Hitler însuși a mers la fosta frontieră pentru a le inspecta și s-a întors impresionat.
(169)
Așa cum au stat lucrurile cu Austria, promisiunea lui Hitler conform căreia urma să respecte suveranitatea unui stat vecin s-a dovedit a fi cu totul falsă. Așa cum a notat Speer:
Nu le voi permite niciodată cehilor să formeze o linie de apărare din nou. Ce poziție de început minunată avem acum. Am trecut munții și am ajuns deja în văile din Boemia.
(ibid)
Pe 14 martie 1939, Slovacia, condusă de Vojtech Tuka (1880-1946), și-a declarat independența, un fapt încurajat de Hitler ca mijloc de destrămare a ce a mai rămas din fosta Cehoslovaie. În aceeași zi, Hitler s-a întâlnit cu noul președinte al Cehoslovaciei, Emil Hácha (1872-1945), pentru a-l informa că urma să invadeze Boemia și Moravia în următoarele 24 de ore. Pe 15 martie, cu pretextul că „au fost invitați pentru a restaura ordinea” (McDonough,80), soldații germani au pătruns în ceea ce rămăsese din Cehoslovacia. Mai târziu în aceeași zi, Hitler a făcut un tur triumfant în Praga. Președintele Statelor Unite, Franklin D. Roosevelt (1882-1945) a descris ocupația drept o „anarhie fără margini” (McDonough,80). Statele Unite și-au rechemat ambasadorul în Cehoslovacia, iar toate produsele germane au fost supuse unei taxe de import de 25%. Marea Britanie și Franța și-au înghețat activele cehoslovace din băncile lor. Dar era prea târziu pentru Cehoslovacia.
Ungaria, conform promisiunii făcute prin Primul Acord de la Viena din 2 noiembrie 1938 (un acord realizat între puterile Axei), a preluat părțile de sud ale Ruteniei și o parte din sudul Slovaciei – în ambele zone existând o mare majoritate a populației ungare. Restul Slovaciei a devenit un stat client german sub conducerea lui Jozef Tiso (1887-1947). Cehoslovacia nu mai exista.
Hitler și aliații săi și-au staționat trupele în noile anexe și le-a explotat pe aceastea de tot ce aveau mai bun, extrăgând resursele naturale și recrutând localnici în armatele lor. Muncitorii din fabricile cehoslovace erau obligați să muncească din greu sau nu își primeau cardurile cu rația de mâncare. Naziștii s-au asigurat de faptul că controlul regiunii presupunea persecutarea evreilor și a altor grupuri „nedorite”. Evreii care trăiau în Regiunea Sudetă au fost expulzați într-o zonă nelocuită la granița cu Ungaria.
Li s-au dat nume noi Boemiei și Moraviei, anume Protectoratul Boemiei și al Moraviei. Această nouă zonă administrativă din cel de-al Treilea Reich era condusă de baronul nazist Konstantin von Neurath (1873-1956), fostul ministru de externe. Von Neurath a fost ulterior înlocuit de Reinhard Heydrich (1904-1942), care a fost ucis de rezistenșa cehoslovacă la ordinele guvernului britanic (represaliile naziste au inclus și uciderea în masă în satele Lidice și Ležáky).
Instituțiile politice cehoslovace care încă funcționau la acel moment erau de fapt organisme regionale subordonate Berlinului. După Beneš, care a fost obligat să se retragă, a fugit în SUA, dr. Emil Hácha (1892-1945) a fost numit președintele cehoslovac. Armata cehoslovacă a fost desființată. Celelaltele partide în afară de cel Nazist Cehoslovac au fost interzise, deși au existat grupuri de rezistență clandestine pe tot parcursul ocupației. Un guvern cehoslovac liber, recunoscut ca atare de Marea Britanie, Franța și URSS, a funcționat în exil și a fost condus de către Beneš.
Mai multe câștiguri teritoriale au marcat restul anului 1938. În martie, Germania a cucerit teritoriul Memel, ce făcea parte din Lituania din 1923. În aprilie, Mussolini a ocupat Albania. În august, Germania și URSS au semnat o alianță militară, Pactul Molotov-Ribbentrop (Pactul Nazist-Sovietic). Pe 31 martie, Marea Britanie și Franța au promis să garanteze existența granițelor Poloniei, iar acestea s-au extins spre România în aprilie. Turcia și Grecia au început, de asemenea, au inițiat discuții legate de protecție reciprocă cu Marea Britanie și Franța. Liderii din Marea Britanie și Franța au realizat într-un final că fasciștii îți doreau expansiunea teritorială cu orice preț. Apoi, în cele din urmă, invazia Poloniei din 1939 de către Hitler a marcat declarația oficială de război din partea Marii Britanii și a Franței la 3 septembrie.
Cei exilați din fosta Cehoslovacie au făcut parte din forțele armate ale Marii Britanii și ale URSS-ului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). În plus, serviciile secrete cehoslovace s-au dovedit a fi extrem de folositoare pentru eforturile de război al Aliaților. Acasă, industria grea cehoslovacă (în special uzinele de armament Škoda) a fost folosită pentru a stimula economia de război a Germaniei în timp ce „peste 350.000 de oameni au murit ca urmare a opresiunii naziste” (Dear, 217).
Germania, Italia și Japonia au fost în cele din urmă învinse în cel de-al Doilea Război Mondial. Cehoslovacia a fost reformată și germanii expulzați din acel teritoriu. Henlein s-a sinucis într-un lagăr de detenție după ce a fost capturat de către Aliați. Beneš și-a preluat din nou funcția de președinte, dar libertatea a rămas ceva insesizabil deoarece, în 1948, URSS a ocupat Cehoslovacia, înlocuind un fel de dictatură cu altul.
