Revoluția Americană (cca. 1765-1789) a fost un eveniment ce a definitivat istoria occidentală, care a dus la apariția Statelor Unite ale Americii și care a stârnit alte valuri de revoluții și tulburări sociale pe ambele coaste ale Atlanticului. Deși cauzele revoluției sunt adesea prezentate în termeni simpli – „nicio taxare fără reprezentare” – adevăratele sale origini sunt mult mai complexe.
Au existat multe cauze ale Revoluției Americane și deși istoricii încă se contrazic în legătură cu gradul de importanță care ar trebui fi atribuit fiecăreia în parte, în general se consideră că principalele cauze au fost:
- Crearea identității americane, separată de dar strâns legată de cea britanică
- Politica Parlamentului de neglijare salutară și eventuala sa abandonare
- Un secol de războaie coloniale
- Restricții asupra expansiunii spre vest
- Taxe „nedrepte”
- O serie de conflicte crescânde între „Patrioții” americani și oficialii britanici, inclusiv Masacrul din Boston, Partida de ceai de la Boston și Actele Coercitive
Cu siguranță, au fost mai multe cauze, atât majore, cât și minore, care trebuie luate în considerare, dar să sperăm că acești factori îi va oferi cititorului o înțelegere mai clară asupra motivelor din spatele Revoluției Americane.
Identitatea americană
Probabil că nu a existat o problemă mai centrală legată de originile Revoluției Americane decât cea a identității americane. Încă din 1775, în ajunul independenței, mulți coloniști americani încă se considerau englezi, supuși buni și loiali ai regelui – într-adevăr, chiar înainte de Bătălia de Bunker Hill (17 iunie 1775), regimentele de rebeli americani s-au prezentat la datorie anunțând că erau „în slujba Majestății Sale” (Boatner, 539). De fapt, credința în propriul lor englezism a fost cea care i-a determinat pe coloniști să își prețuiască așa de mult libertatea.
Cel puțin de la Revoluția Glorioasă din 1689, englezii s-au mândrit cu faptul că erau cel mai liber popor din lume; în comparație cu monarhiile absolutiste, monarhia constituțională din Marea Britanie era cu siguranță mai limitată, Parlamentul fiind vocea supușilor regelui în probleme precum taxele. Potrivit diverselor documente legale ce compuneau constituția abstractă a Marii Britanii – Magna Carta (1215), spre exemplu, și Legea Drepturilor din 1689 – britanicilor li se garantau anumite drepturi precum autoimpozitarea și guvernarea reprezentativă, care erau exercitate prin alegerea Parlamentului. Cei care nu îndeplineau condițiile de proprietate pentru a participa activ la viața politică erau considerați reprezentanți virtuali ai Parlamentului.
Atunci când a venit primul colonist englez în America de Nord, ei încă se considerau englezi – vorbeau aceeași limbă, aveau istorie comună și slujeau același rege. Acești coloniști credeau că încă „aveau drepturile englezilor”, drepturi care au fost în curând consacrate în propriile lor carte coloniale. Guvernarea reprezentativă, de exemplu, era de mare importanță pentru coloniști; majoritatea coloniilor au fost martore la înființarea adunărilor legislative care erau uneori mai puternice decât guvernatorul numit de rege. Aceste adunări erau adesea responsabile de perceperea taxelor și de implementarea altor politici, iar atâta timp cât acestea nu se băteau cap în cap cu interesele britanicilor, Parlamentul nu intervenea.
Așadar, pe măsură ce au trecut generațiile și coloniștii s-au obișnuit să se autoguverneze, aceștia din urmă au început să își dezvolte identități separate, care stau la baza englezismului lor. Cultura puritană din Noua Anglie, spre exemplu, s-a dezvoltat foarte diferit de societatea producătoare de tutun din Virginia sau de originile olandeze din New York. Dar în ciuda acestor lucruri, „drepturile de englezi” ale coloniștilor au fost la fel prețuite ca întotdeauna, coloniile având parte de o surpriză în cazul în care percepția despre propriul lor englezism ar fi fost pusă la încercare.
Neglijarea salutară & Mercantilism
În cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, Parlamentul britanic s-a ocupat de colonii prin intermediul unei politici informale cunoscută sub numele de „neglijare salutară”; Parlamentul le-a permis coloniilor să se autoguverneze atâta timp cât erau valoroase pentru britanici. Într-o eră din ce în ce mai definită de mercantilism, ideea unei colonii atât de „profitabile” pentru țara mamă era una extrem de importantă; în 1651, Parlamentul a adoptat prima Lege a Navigației, care prevedea că doar navele engleze puteau aduce mărfuri importate în Anglia. Orice bun exportat din coloniile din America de Nord – cherestea, rom, tutun, etc. – trebuia să fie trimis în Marea Britanie înainte de fi trimis oriunde altundeva. Legile Navigației a crescut dependența coloniilor față de britanici, însă a dus la tensiuni în rândul puternicei clase de comercianți din Noua Anglie – în anii 1660, atunci când s-au adoptat legile pentru prima dată, acești comercianți deja stabilisră legături comerciale puternice cu alte colonii și cu alte țări europene și nu erau dispuși să renunțe la acestea.
Respingerea Legilor Navigației a coloniștilor a reprezentat o încălcare a contractului informal dintre ei și Parlament – drept pedeapsă, scopul Parlamentului era acela de a centraliza autoritatea britanică prin consolidarea coloniilor în Dominionul Noii Anglii în 1689, sub controlul guvernatorului regal. Acest fapt a dus la răscoale, inclusiv revolta de la Boston din 1689, însă problema a fost rezolvată după Revoluția Glorioasă, atunci când Dominionul a fost desființat. Politica neglijării salutare a fost reinstaurată, iar comericanții din colonii au rămas, în cea mai mare parte, fideli obligațiilor lor economice față de Marea Britanie.
Războaiele coloniale
Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea până în 1763, cele 13 Colonii ale Angliei s-au angajat într-o serie de războaie care nu numai că le-a consolidat relația, ci le-a și convins de abilitățile lor marțiale. Într-adevăr, multe orașe coloniale și-au păstrat milițiile într-o anumită măsură încă de la înființare, pentru a-și proteja comunitățiile în fața miilor de pericole ce existau la granița nemiloasă a Americii de Nord. Aceste miliții urmau să fie puse la încercare în timpul conflictului cunoscut sub numele de Războiul Regelui Filip (1675-1676), în care amerindienii loiali lui Metacomet (în limba engleză Regele Filip) au declarat război coloniilor din Noua Anglie. În urma unui conflict sângeros, coloniștii au învins într-un final, fără ajutor din partea Angliei. Ideea conform căreia Noua Anglie s-a dovedit a fi autosuficientă din punct de vedere militar i-a determinat pe mulți locuitori din Noua Anglie să înceapă să-și formeze o identitate proprie, separată de Anglia, fapt ce a condus la formarea unei identități americane distincte. Războiul Regelui Filip a adus de asemenea multă distrugere în Noua Anglie; luând în considerare numărul de decese pe cap de locuitor, este în continuare cel mai sângeros conflict din istoria Americii. Traumele provocate de conflict și eforturile de reconstrucție după terminarea războiului au întărit de asemenea identitatea locuitorilor din Noua Anglie.
Acest război abia se terminase și Anglia a implicat coloniile în aproape un secol de războaie coloniale cu Franța. Aceste războaie – denumite uneori în mod colectiv Războaiele Franco-Indiene – au presupus primele focuri de armă din conflictele mai ample care au început în Europa, ce au inclus Războiul Regelui William (1688-1697), Războiul Reginei Anne (1702-1713), Războiul Regelui George (1744-1748) și Războiul Franco-Indian (1754-1763). Fiecare război a întors coloniile Angliei împotriva francezilor, iar multe națiuni amerindiene au fost forțate să se alieze cu o forță beligerantă sau alta.
Pănâ în anii 1740, coloniștii începuseră serviciul militar în „regimente provinciale”, unități semi-profesionale care erau mai bine antrenate decât obișnuitele miliții. Aceste regimente provinciale au reprezentat ulterior grosul forțelor de luptă britanice din America de Nord; Asediul din Louisbourg din 1745, spre exemplu, a fost desfășurat în principal de trupele coloniale din Noua Anglie. Din nou, aceste experiențe militare i-a unit pe coloniștii americani și le-a oferit un scop în cadrul unui imperiu mai vast. Victoriile precum cea de la Louisbourg i-a convins că sunt capabili de succes pe baza propriilor merite – în timp ce coloniștii încă se considerau în primul și primul rând britanici, o identitate americană separată a început să prindă rădăcini. În plus, numărul soldaților coloniști antrenați de britanici s-a dovedit a fi unul semnificativ, având în vedere că mulți ofițeri din Armata Continentală făcuseră în trecut parte din armata britanică.
Expansiune limitată spre vest
Victoria din Războiul Franco-Indian a lărgit considerabil controlul Marii Britanii pe continentul nord-american. Acesta controla atunci întreaga Canadă și toate teritoriile la vest de Râul Mississippi. Mulți coloniști americani doreau să se stabilească în aceste teritorii din vest, pe care le considerau drept prada lor de război. Conflictul s-a declanșat în 1754 sub forma unei dispute între Virginia și Noua Franță asupra unor teritorii din Valea Râului Ohio. Colonia din Virginia se credea îndreptățită să stăpânească acel teritoriu, nu doar pentru că a luptat pentru el, ci și pentru că economia sa depindea de accesul la câmpuri proaspete și fertile; tutunul, principala sursă de bani a coloniei, a epuizat substanțele nutritive din sol, determinându-i pe plantatorii din Virginia să caute în permanență câmpuri noi. Aceasta era o prioritate primordială pentru Virginia, dovedită de faptul că printre investitorii Companiei Ohio, o companie de speculații funciare, se numărau cei mai proeminenți membri ai nobilimii din Virginia, precum George Washington și familia Lee. Alte colonii valorificau teritoriile din vest pentru propriul lor folos, în timp ce indivizii erau atrași de promisiunea unui nou început sau a unei noi cuceriri teritoriale. În plus, li se promiseseră terenuri în vest multor veterani ai Războiului Franco-Indian.
Pe măsură ce coloniștii au început să se mute în aceste teritorii, au intrat în conflict cu popoarele native din America de Nord care trăiau deja acolo. Disputele teritoriale între coloniștii albi si amerindieni au degenerat adesea în acte de violență, cu un conflict major – Revolta lui Pontiac – forțându-i pe britanici să aloce resurse militare valoroase pentru a-i ajuta pe coloniști să obțină victoria. Britanicii, deja înfundați în datorii, nu voiau să sară în ajutorul coloniilor de fiecare dată când aceștia declanșau un război cu poporul amerindian. În plus, Parlamentul se temea că migrarea coloniștilor în interiorul continentului i-ar face mai puțin dependenți de mărfurile britanice și că ar putea cultiva idei de independență. Această dorință de a-i stăpâni pe americani a dus la emiterea Proclamației Regale din 1763, ce interzicea stabilirea coloniilor la vest de Munții Apalași. Mulți coloniști s-au simțit trădați din cauza acestui edict, pe care l-au interpretat drept o încălcare a libertăților pe care le prețuiau atât de mult.
Taxare fără reprezentare
La sfârșitul Războiului Franco-Indian, Imperiul Britanic era înfundat în datorii – în ianuarie 1763, datoria finanțată atingea 122.603.336 de lire sterline, cu o dobândă anuală de 4.409.797 de lire sterline (Middlekauff, 61). Din moment ce aceasta a coincis cu scăderea comerțului, perceperea de noi taxe părea să fie singura modalitate de a aborda problema, însă englezii nativi au atins deja limita în ceea ce privea taxarea. Spre exemplu, în mai 1763 în Exeter, au avut loc demonstrații pentru a protesta împotriva unei noi taxe pe cidru, determinând Parlamentul să ajungă la concluzia că nu putea să impună alte taxe noi englezilor fără să întâmpine o rezistență dură din partea lor. În mod normal, soluția a fost să-și îndrepte atenția spre cei care trăiau în alte părți ale marelui Imperiu Britanic, în special coloniile din America de Nord. La urma urmei, războiul a fost desfășurat în mare parte pentru a apăra aceste colonii, care au avut multe beneficii de pe urma lui. În plus, s-a trimis o armată în America de Nord pentru a menține pacea în urma Revoltei lui Pontiac, un preț pe care coloniștii trebuiau să îl plătească, în viziunea Parlamentului.
La acel moment, membrii Parlamentului au fost în cea mai mare parte de acord cu privire la faptul că coloniile trebuiau să fie taxate. Desigur, în ultimele decenii, Parlamentul a fost mulțumit să permită „neglijarea salutară”, dar a susținut că avea dreptul de o anula ori de câte ori era necesar. În 1764, Parlamentul a testat terenul cu Legea Zahărului, al cărei scop era doar acela de a aplica o taxă deja existentă pe melasă și de a combate contrabanda. Aceasta a satisfăcut mulți comercianți americani, din moment ce melasa era o parte imensă a economiei coloniilor din Noua Anglie. Comercianții, nemaiputând mitui funcționarii vamali britanici, trebuiau acum să plătească mult mai multe taxe și au început să critice amestecul Parlamentului în afacerile coloniale. Scriitori precum Samuel Adams au dobândit proeminență prin criticarea Legii Zahărului, argumentând că taxele ar echivala cu „sclavia tributară”. Din moment ce americanii, după spusele lor, nu erau reprezentați în Parlament, acesta nu putea să-i impoziteze din punct de vedere constituțional. Parlamentul nu a fost de acord cu acest lucru, argumentând că coloniștii nu se diferențiau de englezii care nu erau calificați să participe la politică, dar care erau totuși practic reprezentați în Parlament.
Totuși, Legea Timbrului propusă de Parlament a fost cea care a depășit limitele în viziunea multor coloniști. Această lege impunea o taxă – reprezentată de un timbru – pe toate documentele scrise, inclusiv pe contractele legale, certificatele de căsătorie, licențele pentru băuturile alcoolice, ziare și chiar pe cărțile de joc. Taxa, deși nu ar fi trebuit să fie dăunătoare pentru mulți, ar fi afectat mult mai mulți oameni decât a făcut-o Legea Zahărului și a fost prin urmare mult mai vizibilă. Vocile lui Adams și ale colegilor lui din partidul Whig au devenit mai puternice. Comercianții au boicotat mărfurile britanice, iar protestatarii au ieșit în stradă în Boston, unde o adunare numită Fiii Libertății i-a spânzurat pe distribuitorii britanici de timbre în efigie și le-a dat foc la case. Cel mai important, o delegație formată din nouă colonii s-a întâlnit în New York în octombrie 1765 pentru a ajunge la o concluzie unificată, intercolonială legată de Legea Timbrului. Acest supranumit Congres al Legii Timbrului a fost prima situație în care coloniile s-au unit împotriva Parlamentului.
Tensiuni crescânde
Parlamentul, surprins de reacția necruțătoare legată de Legea Timbrului, a decis să o abroge la începutul anului 1766. Însă a adoptat imediat Actul Declarativ, care specifica că Parlamentul dispunea de autoritatea de a legifera în numele tuturor coloniilor britanice „în orice caz”. Acest lucru, în esență, însemna că Parlamentul nu ceda în fața coloniștilor și că încă își revendica dreptul de a le impune politici. În jurul acelei perioade, Parlamentul a adoptat și Actul de Cartiruire din 1765, ce le cerea coloniilor să le ofere mâncare și adăpost soldaților britanici ce staționau în orașele lor. Acesta a îngrozit mulți coloniști, din moment ce armantele permanente fuseseră de mult considerate drept o antiteză a libertății. Din aceste motive, tensiunile nu s-au ameliorat atunci când Parlamentul a adoptat Legea din Townshend în 1767-68, o nouă serie de taxe pe produse precum sticlă, vopsea și ceai. Încă o dată, organele legislative coloniale au denunțat taxele ca fiind neconstituționale, iar mulți comercianți au încheiat noi acorduri de neimport asupra mărfurilor britanice. O nouă rundă de proteste în Boston a fost atât de gravă încât Parlamentul a fost nevoit să trimită două regimente de soldați acolo pentru a menține pacea în octombrie 1768.
Prezența soldaților britanici în Boston nu a făcut decât să intensifice ostilitățile, mai ales atunci când aceștia au început să fie angajați în zonă. Aceste ostilități au culminat cu Masacrul din Boston de pe 5 martie 1770, atunci când nouă soldați britanici, abordați de o mulțime furioasă, au tras în mulțime, omorând cinci oameni. Soldații au fost arestați și supuși la un proces, cei mai mulți dintre ei fiind achitați datorită apărării fervente a avocatului din Boston, John Adams. La scurt timp de la masacru, majoritatea Legilor din Townshend au fost abrogate, iar tensiunile au început să se amelioreze; pentru o perioadă, părea că lucrurile au revenit la normal. Cu toate acestea, Parlamentul a păstrat taxa pe ceai, lucru care avea să devină problematic în mai 1773, atunci când Companiei Britanice a Indiilor de Est i s-a acordat monopolul asupra întregii cantități de ceai din coloniile britanice. Sam Adams și alți membri ai partidului Whugs susțineau că această era doar o modalitate vicleană a Parlamentului de a-i determina pe coloniști să își plătească impozitele, deoarece, prin achiziționarea de ceai din Compania Britanică a Indiilor de Est, aceștia ar fi plătit în mod involuntar și impozitul pe ceai. Acest lucru a stârnit indignare și a dus la Partida de ceai de la Boston de pe 16 decembrie 1773, când un grup al Fiilor Libertății au aruncat 342 de lăzi de ceai al Companiei Indiilor de Est în portul din Boston.
Acte Intolerabile
Parlamentul a vrut să pedepsească insolenta colonie din Massachusetts pentru Partida de ceai de la Boston, lucru ce a dus la impunerea celor cinci Acte Coercitive din 1774. Cunoscute de către coloniști sub numele de „Acte Intolerabile”, (Intolerable Acts) aceste politici se aflau pe lista celor mai directe cauze ale Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii. Această listă includea închiderea portului din Boston pentru comerț până când orașul compensa Compania Indiilor de Est pentru ceaiul distrus și suspendarea guvernului reprezentativ din Massachusetts, cu un oficial militar – generalul Thomas Gage – în funcția de guvernator. Actele stipulau de asemenea că începând de atunci, orice oficial britanic acuzat de crimă în America de Nord urma să fie judecat în Marea Britanie, lucru care îi făcea pe coloniști să se teamă de corupție și erori judiciare. Al patrulea act a sprijinit nepopularul Act de Cartiruire și le cerea coloniilor să le ofere soldaților adăpost în clădirile neocupate (dar nu în căminele private). A cincea politică a fost Actul din Quebec, ce extindea teritoriul noii provincii Quebec până la râul Ohio și le-a promis canadienilor francezi că pot practica liber catolicismul. Acest lucru i-a iritat foarte tare pe coloniștii protestanți care își doreau teritoriul pentru ei și care începuseră recent să se războiască cu canadienii.
Actele Intolerabile erau îngrijorătoare pentru toate cele 13 colonii; dacă Massachusetts a putut să fie tratat în asemenea mod, ce ar opri Parlamentul să facă la fel și cu celelalte colonii? Actele au fost concepute drept o manifestare a tiraniei Parlamentului, o justificare a tot de ce se temea aripa americană a partidului Whigs. Adunările legislative, precum Camera Burghezilor din Virginia, au condamnat Actele Intolerabile și s-au arătat solidare cu Massachusetts. Pentru o asemenea insolență, Camera Burghezilor a fost dizolvată de către guvernatorul regal al Virginiei, lucru care nu a făcut decât să pună paie pe foc. Spre sfârșitul anului 1774, reprezentanți din doisprezece colonii s-au întâlnit în Philadelphia în cadrul Primului Congres Continental, cu speranța că vor veni cu un răspuns la Actele Intolerabile. Pe lângă noile acorduri de neimport, Congresul a decis să înființeze miliții locale în eventualitatea unui conflict. Congresul a decis să se reunească în mai 1775 dacă situația nu se îmbunătățea, însă înainte de această a doua întâlnire, au fost trase primele focuri de armă în bătăliile de la Lexington și Concorc (pe 18 aprilie 1775), declașând Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii. Acest război urma să fie ultimul fir ce țesea o identitate americană separată de Marea Britanie, ducând la fondarea unei noi națiuni.
