Secțiunea lui Herodot din lucrarea sa Istoriile legată de procesul de înmormântare din Egiptul Antic (Cartea II.85-90) este o descriere exactă a mumificării egiptene, dar el omite în mod intenționat semnificația spirituală a îmbălsămării în conformitate cu angajamentul său de a se abține de la a discuta despre credințele religioase ale altor culturi. Aspectul spiritual al îmbălsămării, totuși, era esențial pentru practică și este abordat în mod indirect.
Acest lucru nu înseamnă că povestea lui Herodot este greșită, doar că poate părea incompletă, având în vedere că el explică clar cum îmbălsămarea era practicată în perioada târzie a Egiptului Antic (523-323 î.Hr.), dar nu explică și motivul pentru care era practicată. Îmbălsămarea era asociată în mod intim cu religia egipteană, despre care Herodot se pare că nu voia să vorbească din motive personale. Cu toate acestea, Herodot (484-425/413 î.Hr.) stabilește o poziție clară legată de discuțiile de natură religioasă mai devreme în Cartea II, atunci când analizează caracterul sacru al animalelor din Egipt:
Toate animalele din Egipt sunt considerate a fi sacre. Unele sunt domesticite, iar altele nu, dar dacă ar fi să explic de ce unor animale li se permite să umble libere, aș aduce în discuție zeii și încerc pe cât de mult posibil să nu o fac. Deschid acest subiect doar când nu am de ales.
(11.65)
În realitate, Herodot abordează deseori subiecte religioase în Istoriile sale, ca și în cazul lui Cresus (I.47-91), Cirus (I.124-126), obiceiurilor religioase persane (I.131), discursului lui Temistocle adresat egiptenilor (II.36-37) ș.a.m.d. Atunci când el susține că evită subiectele de natură religioasă, ce vrea să spună este că va discuta practicile și evenimentele legate de zei, dar nu va comenta asupra semnificației lor spirituale, deși câteodată o face.
Este posibil, așa cum susțineau unii oameni, ca el pur și simplu să nu fi înțeles semnificația religioasă a îmbălsămării pentru egipteni, dar este mult mai probabil că se abține de la comentarii din cauza unui număr de motive, inclusiv natura personală a credințelor religioase și modul în care discuțiile legate de credințele egiptene pot afecta percepția audienței despre acceptarea culturii. Pasajul lui legat de înmormântarea egiptenilor reflectă tendința lui de a pune accentul pe aspectele pozitive ale unei culturi pe care el vrea ca audiența greacă fie să o admire (egiptenii), fie să o înțeleagă (persanii), în același mod în care prezintă o narațiune negativă despre cei de care nu pare să îi pese (lidienii).
Prin urmare, în secțiunea sa legată de înmormântările egiptene, el prezintă o reprezentare fidelă a practicii cu scopul de a-i informa pe cititorii săi despre ritualurile funerare, dar omite semnificația profundă a acesteia, deoarece ar fi putut fi o ofensă la adresa percepției grecilor asupra morții, înmormântării și a vieții de apoi. Totuși, o reflecție a structurii capitolelor din pasajul legat de înmormântare sugerează că el cunoștea semnificația spirituală a acestui subiect și a abordat-o, însă nu pe larg.
Semnificația spirituală a mumificării
Înțelegerea egipteană a sufletului era mult mai complexă decât cea greacă. Egiptenii considerau că sufletul era format din nouă elemente:
- Khat era corpul fizic.
- Ka era forma dublă a unei persoane.
- Ba era un aspect uman cu cap de pasăre, care putea călători pe pământ și în ceruri.
- Shuyet era sinele din umbră.
- Akh era sinele nemuritor, transformat.
- Sahu și Sechem erau aspecte ale Akh.
- Ab era inima, sursa binelui și a răului.
- Ren era numele secret al unei persoane.
După moarte, ka și ba trebuiau să fie capabile să recunoască khat-ul, pentru a putea călători din celălalt tărâm până în mormânt, pentru a primi ofrandele de rugăciune și hrana care le permitea existența și confortul în viața de apoi. Cei decedați trebuiau să fie amintiți de cei în viață pentru ca akh-ul lor să rămână viu în paradisul vieții de apoi, iar decedaților trebuia să li se arate respectul cuvenit la plecarea lor de pe pământ, din același motiv. Se credea că mumificarea și un sarcofag realizat cu imaginea celui decedat hrăneau sufletul.
Practica mumificării era și pe post de ritual de curățare, purificând corpul de păcatele lumești pentru ascensiunea sufletului în Curtea Dreptății, unde urma să fie judecat de către Osiris, Stăpânul Morților, și de către cei Patruzeci și doi de Judecători. Cercetătorul Jan Assmann explică:
Vina, acuzarea, dușmănia, ș.a.m.d, sunt considerate a fi forme de impuritate și degradare – a fi, ca să spunem așa, substanțe imateriale, dar dăunătoare – care trebuie eliminate pentru a duce corpul într-o stare de puritate care poate face față la degradare și descompunere. Vindecarea reprezenta mumificarea morală. Atunci când cel care se ocupa de îmbălsămare își termina treaba, preoții continuau munca de purificare și de prezervare la întreaga persoană. Cuvântul egiptean pentru „mumie” însemna de asemenea „merituos” și „aristocrat”. În ultima etapă a procesului de mumificare, decedatul este supus la Judecata de Apoi și primește statutul aristocratic de discipol al lui Osiris în Lumea de Dincolo.
(Chapman, 81)
Dacă corpul decedatului nu era tratat cu grijă, sufletu putea să revină pe pământ ca să îi bântuie pe cei vii, cauzând tot felul de probleme, până când răul era îndreptat. Cercetătoarea Sarah Lynn Chapman descrie cum se credea că judecata sufletului în viața de apoi începea din timpul procesului de îmbălsămare, atunci când păcatele celor drepți erau înlăturate odată cu organele care ar fi fost pătate de acele păcate, făcând astfel ca partea spirituală a sufletului să fie mai ușoară și pregătită pentru judecată; pentru cei nedrepți, totuși, procesul de îmbălsămare ar fi fost o tortură, întrucât se credea că se agățau de păcatele lor și astfel înlăturarea lor ar fi fost o experiență dureroasă.
Conținutul
În următoarele pasaje, Herodot pare că se limitează la a descrie ceea ce observă (sau ce i s-a spus) legat de doliu și înmormântare, fără a aborda în mod explicit semificația lor mai profundă. În II.86, atunci când discută despre cea mai optimă (și mai scumpă) formă de mumificare, notează că:
Cei care practică îmbălsămarea le arată celor care i-au adus pe decedați modele de lemn ale unor cadavre aduse la viață prin pictură, iar cel mai bun mod de îmbălsămare, zic ei, este cel al cărui nume mi se pare a fi o impietate a-l menționa în acest context.
Acel nume din propoziție se referă la Osiris care a fost conducătorul zeilor până când a fost trădat, ucis și dezmembrat de către fratele său Set. Numeroasele părți din Osiris au fost apoi adunate și el a fost readus la viață de către sora-soție Isis și sora Nephthys, însă din cauza faptului că era incomplet (penisul său fusese mâncat de un pește), acesta a coborât în lumea subterană, unde a devenit Stăpânul Morților. Reticența lui Herodot de a-l numi pe rege este în concordanță cu poziția lui legată de religie prezentată anterior, dar ar putea avea legătură și cu rostirea numelui zeului vieții de apoi, care era deopotrivă respectat și temut de egipteni, într-un context nereligios.
El urmează același tipar în II.90 când povestește de cei uciși de crocodilil și înecați în fluviul Nil. El menționează cum aceste cadavre, fie de egipteni sau străini și neținând cont de clasa lor socială, trebuiau să fie îmbălsămate „în cel mai drept mod” (adică cel mai scump), îngropate într-un loc sacru și mânuite doar de preoți, lucru pe care nu îl explică. Această practică a fost analizată deoarece crocodilul era asociat cu zeul Sobek, așa cum era și Nilul.
Sobek era asociat cu mitul lui Osiris drept zeul care (în unele variante) le-a ajutat pe Isis și Nephtys să îl vindece pe zeu și să îl învie din morți, astfel fiind văzut ca o zeitate protectivă. El era în special onorat drept zeul care protejează oamenii de crocodilii din Nil, de curenți și de pericolele nevăzute ale fluviului. Dacă cineva era omorât de un crocodil sau înecat, se credea că a fost revendicat de Sobek pentru propriile sale interese și, prin urmare, cadavrul acelei persoane trebuia tratat cu respect.
Următoarele pasaje sunt din Istoria lui Herodot, tradusă de G.C. Macaulay:
II:85. Obiceiurile lor de doliu și înmormântare sunt acestea: Ori de câte ori murea un om important dintr-o gospodărie, toate femeile din acea casă își dădeau imediat cu noroi pe cap sau chiar pe față. Apoi, lăsând cadavrul în casă, se duc în oraș și se bat singure, cu hainele legate de un brâu și cu sânii la vedere, împreună cu toate femeile care erau înrudite cu mortul, iar de cealaltă parte bărbații se bat și ei, având de asemenea hainele legate de un brâu; și după ce făceau acest lucru, duceau apoi cadavrul la îmbălsămare.
II:86. Anumite persoane aleg această ocupație în mod regulat și moștenesc această meserie. Aceștia, de fiecare dată când li se aduce un cadavru, le arată celor care l-au adus modele făcute din lemn ale cadavrelor aduse la realitate prin pictură, iar cel mai bun mod de îmbălsămare, spun ei, este cel al cărui nume mi se pare a fi o impietate a-l menționa atunci când vorbesc despre chestiuni de acest gen; al doilea pe care îl arată este mai puțin bun decât acesta și de asemenea mai scump; iar al treilea este cel mai ieftin. După această prezentare, discută despre modul în care doresc ca cadavrul prietenului lor să fie pregătit. Apoi, după ce au fost de acord cu un anumit preț, pleacă, iar cei ce au rămas în clădire se apucă de îmbălsămare potrivit celor mai bune metode precum: întâi, cu o unealtă de fier strâmbă, scot creierul prin nări, extragând o parte din el în acest mod și cealaltă parte prin administrarea de droguri; iar după aceea, cu o piatră ascuțită din Etiopia, fac o incizie la nivelul abdomenului și extrag tot conținutul burții, iar după ce au scos tot din cavitate și au curățat-o cu vin de palmier, o curăță din nou cu mirodenii pisate; apoi umplu burta cu mir pur pisat cu casia și alte mirodenii în afară de tămâie și o cos la loc. După acest proces, acoperă cadavrul în natron pentru 70 de zile pentru îmbălsămare, însă pentru o perioadă mai lungă de atât nu este permisă îmbălsămarea; iar după ce au trecut aceste 70 de zile, ei spală corpul și îl înfășoară în pânză fină tăiată în benzi, ungându-le pe dedesubt cu gumă, pe care egiptenii o folosesc în general în loc de lipici. Apoi rudele îl primesc și cer o figură de lemn sub forma unui om, iar după ce aceasta este confecționată, o pun peste cadavru și, după ce l-au închis înăuntru, îl depozitau apoi într-o cameră mortuară, punându-l să stea în picioare lângă perete.
II:87. Așadar se ocupă de cadavrele care sunt pregătite în cel mai costisitor mod; dar pentru cei care doresc varianta de mijloc și să evite costurile mari, pregătesc cadavrele astfel: după ce umplu siringile cu ulei de lemn de cedru, îl injectează în burta cadavrului, și fac acest lucru fără să fi făcut vreo incizie sau să fi scos intestinele, ci injectează uleiul prin fund și, după ce au împiedicat scurgerea sa, păstrează corpul pe perioada stabilită pentru îmbălsămare, iar în ultima zi lasă uleiul de cedru să se scurgă; și acesta posedă atâta putere încât scot odată cu el și intestinele și organele interne ale corpului aflat în putrefacție; și natronul dizolvă carnea, astfel râmânând doar pielea și oasele din corp. Odată ce fac asta, ei înapoiază cadavrul în acel stadiu, fără să mai lucreze la el.
II:88. Al treilea tip de îmbălsămare, destinat pentru cei care nu își permit prea multe, este următorul: ei curăță burta și apoi păstrează corpul pentru îmbălsămare timp de 70 de zile, iar imediat după aceea îl returnează celor care l-au adus.
II:89. Soțiile celor de rang înalt, atunci când mor, nu sunt îmbălsămate imediat, nici femeile care sunt foarte frumoase sau mai apreciate decât alții, ci la trei sau patru zile de la moartea lor (și nu mai devreme). Ei procedează astfel pentru ca femeile să nu fie abuzate de către cei le îmbălsămează, deoarece se zicea că unul dintre ei a fost descoperit făcând acest lucru cu cadavrul unei femei și un coleg de-ai lui a răspândit vestea.
II:90. Oricând cineva, fie el egiptean sau străin, murea din cauza unui crocodil sau a fluviului în sine, oamenii din locul lui natal trebuia să îl îmbălsămeze și să îl înmormânteze în cel mai corect mod și într-un loc sacru și nu putea fi atins de nicio cunoștință sau prieten, doar de preoții de pe Nil, care aveau grijă de cadavru și îl înmormântau ca și cum ar fi însemnat ceva mai măreț decât un simplu om.
Concluzie
Structura pasajului legat de înmormântarile din Egiptul antic a lui Herodot, deși cuvintele ocolesc semnificația spirituală a îmbălsămării, abordează de fapt acest subiect. El introduce subiectul doliului în II.85, doilul fiind un aspect esențial al ritului funerar. Orice egiptean, indiferent de statutul lui social, avea parte de o înmormântare corespunzătoare, iar practica doliului public era încurajată pentru a arăta respectul față de morți. Bocitoarele profesioniste precum Bocitoarele lui Nephthys mergeau în spatele cortegiului funerar, deplângând pierderea decedatului, ca expresie a importanței lor din timpul vieții și ca gest de aducere aminte.
Capitolele II.86-88 prezintă cele trei tipuri de mumificare, legat de prezervarea corpului care, așa cum se menționează, era făcută pentru ca sufletul să poată prospera în viața de apoi, fiind un semn de respect pentru cei trecuți în neființă despre care se credea acum că au trecut pur și simplu de la tărâmul marcat de timp la eternitate. Capitolul II.89 vorbește despre tradiție, în ceea ce privește cadavrele femeilor și cum erau ținute în siguranță, un alt semn de respect față de morți și de amintire a ceea ce erau când erau în carne și oase, iar capitolul II:90 încheie pasajul cu discuția despre cei luați de Sobek și onorați ca și cum ar fi fost ei înșiși zei.
Deși el afirmă că nu vrea să abordeze subiecte religioase, structura lucrării descrie o credință religioasă centrală egipteană ce presupunea continuarea vieții după moartea corpului și respectarea tuturor lucrurilor aflate în viață. Aceeași paradigmă se poate observa și în alte pasaje despre egipteni, și în alte părți, sugerând faptul că Herodot cunoștea bine credințele religioase ale altor culturi, dar că doar le menționa și nu încerca să explice un subiect care era, și încă este, considerat a fi profund personal.
